La taclale cu Vlasti și Arpi: Crăciun, Weihnachten, Karácsony, Božić, Natale, Rizdvo… De poveste!

De Crăciun cu toții redevenim copii. Așa-mi place să cred. Știu sigur că anul în care Crăciunul nu m-a dezvăluit copil a fost un an trist. Din fericire, nu-mi aduc bine aminte acei ani, s-au estompat involuntar în memorie. Sărbătoarea lui Crăciun este specială pentru mine, prin urmare cea mai frumoasă dintre toate: lumină, culoare și magie. Îmi place să cred că nu sunt singurul care simte în acest fel.

Când eram copil, timpul Crăciunului era tot ce așteptam mai mult, mai mult chiar decât vacanța mare și cele două săptămâni tradiționale de la Marea Neagră din concediul părinților mei. Timpul Crăciunului începea cu Ajunul de Moș Nicolae și darurile din pantofi, continua cu după-amiezile de săniuș (pentru că atunci luna decembrie venea cu zăpadă), tăiatul porcului, împodobirea bradului, vizitele în familia lărgită și bucuria vacanței de iarnă.

Spre deosebire de copilul care eram, Crăciunul nu însemna neapărat bucurie și pentru părinți. Au fost ani buni și ani complicați în care trebuiau să găsească soluții ca să nu maculeze bucuria Crăciunului nici pentru noi și pe cât posibil nici pentru ei. Erau ani de lipsuri, mai ales la alimentele, cu ore de economie la energia electrică, orașe triste în curs de „sistematizare”, cu străzi întunecate și moloz. Nu prea le-am simțit. Chiar și atunci, ca o minune dumnezeiască, Crăciunul a fost plin de bucurie, de un anume fel de belșug, de lumină și cântec.

După Revoluție, începând chiar cu primul Crăciun după 22 decembrie 1989, totul s-a schimbat. Nu, nu ne-a invadat belșugul dintr-o dată, dar a dispărut presiunea ideologică și am reînvățat să simțim gustul libertății, descoperind savoarea sărbătorilor fără opreliști: Moș Gerilă a redevenit Moș Crăciun. Orașele au reînvățat să se scalde în lumină și să se împodobească de sărbătoare. Am regăsit și tentația excesului: consumerismul a devenit drogul sărbătorilor.

Mai este puțin timp până la Crăciun și gândul meu explorează nostalgic trecutul, proiectând imaginea sărbătorilor care vor veni. Când ai prieteni alături, așteptarea devine plăcută, gândurile se potențează reciproc, dobândești bucuria împărtășirii, a oglindirii în cel de lângă tine. Din acest motiv i-am provocat pe Vlastimir și pe Árpád să visăm și să scriem împreună despre Crăciun. Cu atât mai plăcut, cu cât experiențele noastre despre tradiția acestei sărbători este diferită, la fel ca și așteptările pe care le avem pentru Crăciunul ce stă să vină.

Dragi prieteni, când eram copil Ajunul perfect al Crăciunului începea cu o zi de săniuș, în care pierdeam noțiunea timpului până când ne căutau părinții să ne aducă în casă, să ne pregătim de sărbătoare. Urma o baie fierbinte, îmbrăcatul în „hainele bune„, unele noi, apoi masa întinsă, cu musafiri din familia lărgită, unde aveam voie să gustăm vișinata sau lichiorul de ouă ori de ciocolată. Când se făcea miezul nopții, suna un clopoțel (nu am știut niciodată cum) și atunci știam: a venit Moșul! Cadourile sub brad, bucuria precipitată de desfăcutului cadourilor și jocul cu noile jucării printre picioarele celor mari, care la o țigară și un pahar de tărie cântau colinde de demult. Somnul ne lua pe nepregătite și Ene venea la gene cu cea mai frumoasă noapte din an. Vă îndemn să istorisiți despre Ajunul vostru perfect de Crăciun, de dragul copiilor care am fost cu toții.

Vlasti către Arpi și Cristi:

Crăciunurile mele, de care-mi amintesc, încep în ’85-’86, dar relevant a fost și cel din ’89, evident. Și stau așa și mă gândesc ce evoluție au avut în timp și cum Crăciunul rămâne o marcă, un deziderat, un Spațiu. De la Crăciunul cu zăpadă la cel fără zăpadă, de la cel cu cadouri la cel fără cadouri, de la cel cu atmosferă de poveste la cel cu execuții și anxietăți. Contrast permanent într-un portativ care rămâne cumva la fel. După ’89, Crăciunurile nu au mai fost deloc ceva care să aducă a poveste – începusem să și cresc -, deja melancolia poveștii de început instalându-se abrupt într-un București din ce în ce mai dinamic și pierdut. Anii ’90, ce oroare de perioadă: Crăciunuri într-o derută națională. Dar barem știm ce trebuie refăcut: atmosfera, pacea, familia, căldura. Știm ce, dar ne este imposibil să ne întoarcem. Decorul societății este atât de schimbat, încât este foarte greu să revii la ceva care seamănă cu un Crăciun plin de zăpadă pe niște străduțe bucureștene fără lumină: decorul era adormit și ce primeai de afară era minuscul și asta făcea ca totul să fie axat pe intimitate, familie și câțiva prieteni care îți treceau pragul, dar cu o bună dispoziție maximă.

Arpi către Vlasti și Cristi:

Din câte îmi amintesc, Ajunul Crăciunului era pentru mine un timp al eliberării de grijile temelor școlare, fiind vacanța deja instalată de câteva zile bune. Așteptam Crăciunul nu doar pentru cadouri, dar și pentru plecarea după sărbătoare la țară, la bunici, unde erau mai multe pârtii pentru săniuș decât la oraș. Copilăria mea a fost înainte de Decembrie 1989, dar părinții mei au făcut mari eforturi iar eu nu îmi dădeam seama de multe din realitățile „Epocii de Aur”, care pentru mine a fost chiar o epocă de aur a unei copilării fără griji, gândind retrospectiv. Desigur, treptat, în adolescență, începeam să înțeleg tot mai multe, când „strâns uniți”… în jurul radioului Gloria, ascultam cu toții din familie la Radio Europa Liberă, seară de seară, emisiunea „Actualitatea românească”.

Cristi către Arpi și Vlasti:

Am încercat să-mi aduc aminte de vreun Crăciun despre care să pot spune că m-a dezamăgit și, deși știu sigur că s-a întâmplat, pur și simplu nu am reușit să recompun imaginea unor trecute sărbători ratate. Mi s-a șters din memorie, pur și simplu. Poate că sunt o natură fericită. Știu bine însă – probabil prin fragmente adunate din toate Crăciunurile copilăriei – cum arăta sărbătoarea perfectă și asta este ceea ce contează: zăpadă, săniuș, forfotă prin case, ici și colo brazi deja luminați văzuți prin ferestre, câte un sfeșnic de Advent (uneori mă întrebam de ce nu avem și noi așa ceva), gospodine trecând strada grijulii pe zăpada lunecoasă cu tăvi sau coșuri în mână, grăbite să nu le prindă Ajunul cu masa încă neașezată, șiruri de oameni plecați în ospeție, cu butelci, coșuri și sacoșe în mâini, luminând drumul cu anemice lanterne electrice.

Când am avut copii, mi-am dorit în fiecare an să le ofer un Crăciun asemeni idealului copilăriei mele. Nu cred că mi-a ieșit vreodată. Cum nu mai eram eu cel ce contează, nu se pune, important este ce le-a rămas lor în memorie. Îmi amintesc, de pildă, cât de mult mi-aș fi dorit să fi intrat Moșul pe ușă, cu un sac în spate, din care să scoată cadoul care era al meu. I-aș fi spus și o mie de poezii. Dar nu a venit. A venit Moș Gerilă la serbările școlare, dar nu era deloc același lucru, nu era un Moș al meu, cald și personal, ci unul străin și formal. Am vrut să le ofer un astfel de Moș copiilor mei. A funcționat doar în primul an. În al doilea, Moșul și-a făcut numărul și a părăsit scena cu sacul gol, a lăsat costumația în mașină și s-a întors la un ceai cald și o vorbă bună. În cele din urmă, când am rămas în familie, fiul meu mi-a spus cu un aer firesc că i-a plăcut Moșul, dar și mai mult i-a plăcut că s-a întors să bea un ceai cu noi și așa l-a văzut mai bine, fără barbă și mantie roșie. Îl recunoscuse după… încălțăminte.

Arpi către Vlasti și Cristi:

În viața fiecărui copil vine momentul în care află că Moș Crăciun… nu există. La școală, eu am rămas ultimul din clasă care susținea cu tărie că Moș Crăciun este cel care aduce daruri. Colegii mei se amuzau teribil pe seama mea, dar tot nu mă puteau convinge de contrariu. Părinții mei aveau mare grijă să plaseze cadourile sub brad după ce adormeam și doar dimineața ajungeam să le desfac. Când am aflat în cele din urmă cine aduce cadourile, am fost descumpănit și am rămas confuz multă vreme.

Vlasti către Arpi și Cristi:

Cred că în viața fiecărui adult vine momentul în care descoperă că pentru copii există un Moș Crăciun și asta mi se pare esențial. Și cumva e una dintre epifaniile adultului. Cum și adulții au un Moș Crăciun pentru adulți, dar pe care trebuie să-l cauți. Să îl cauți destul de mult și bine, aici chiar e de muncă un pic. Dar nu se poate fără, chiar dacă durează un timp.

Am scris în preambul despre Timpul Crăciunului. Începea pentru mine cu Ajunul de Moș Nicolae, era timpul așteptării și împlinirii sărbătorii, era ca o definiție a iernii frumoase, spre deosebire de iarna rece și cenușie de după Bobotează. Era Timpul Întâmplărilor, spre deosebire de Timpul Așteptării și al Trecerii, în care iarna îndărătnică balansa, cedând greu, spre primăvară. Timpul Crăciunului nu era nici perioadă de post, nici cu lumânări sau Calendar de Advent, era pur și simplu un timp interior, de copil. La acest Timp nu atentau decât tezele școlare și corvoada inventată la școală pentru orice pionier: munci patriotice și spectacole omagiale. Ați experimentat un Timp al Crăciunului? Și dacă da, cum îl descrieți? Îl puteți descrie? Vreți să o faceți?

Vlasti către Arpi și Cristi:

La mine situațiile erau foarte diferite, nu exista un ritual, doar momente pe care le atingeam de fiecare dată. Venea tata de la Constanța și atunci atmosfera se schimba și era ritualic cum se pregăteau bunătățile în preambul; și asta făcea să te auto-pompezi (acum îmi dau seama) la maximum. Erau patru femei în vârstă care pregăteau partea culinară și astfel se crea o așteptare magică prin eforturile lor și febra pregătirilor. Apărea făina trei nula de la Constanța și totul putea debuta în entuziasm și bună dispoziție. Ce contrast între lumină și întuneric, parcă eram într-o perioadă parodică a filmului „Doctor Jivago”, era totul relativ OK, dar lipseau făina bună, romul bun pentru cozonac… și totuși, așa limitați și condiționați, era bine. Versus acum: orașe ambuteiate, isterie în stradă și la televizor, noi recorduri prostești în societate, te aduni de pe jos după ce ai alergat un an și n-ai agonisit pe lângă nemulțumiri decât foarte puțin. Dar după o vârstă te ponderezi în așteptări și poți vedea cu umor cum societatea nu se poate calma și te calmezi tu. Un ochi este tot timpul în trecut și celălalt la nebunia din prezent.

Arpi către Vlasti și Cristi:

Am amintiri din primii ani de școală: atunci am realizat că dacă sunt cuminte și îmi fac temele vine Moș Nicolae, apoi Moș Crăciun. Copilul din mine aștepta, de la începutul lunii decembrie, Sărbătoarea cea Mare, când cadourile erau mai multe și în camera mare era bradul împodobit. Mă străduiam să iau note bune. Dar, la școală, când ne povesteam cine ce cadouri a primit (în trimestrul al doilea) am început să înțeleg că unii sunt mai norocoși decât alții și nu neapărat după merite… Dimensiunea și semnificația spirituală a Crăciunului am început să o descopăr, treptat, abia în adolescență.

Cristi către Arpi și Vlasti:

Timpul Crăciunului este de fapt un basm personal despre cum se naște pruncul Isus în iesle, dar și cum se reflectă în tine acea perioadă de sărbătoare; în fundal Isus se naște mereu, având o stea deasupra, ținut în brațe de Fecioara Maria și te înconjoară muzica aceea specială a colindelor – nu orice colinde, ci cele care-ți plac ție cel mai mult -, iar tu ești prins hipnotic ca într-un dans elaborat în care nu performezi singur, nu ai cum, pregătind Noaptea de Ajun și ziua întâia a Crăciunului. A trecut vremea în care primeai cadouri magice, acum este despre oferit cadouri. Îi oferi cadouri soției, dar îți oferi și ție un cadou pe care l-ai amânat ceva vreme (și poate nici nu mai ești sigur că-l doreai neapărat), ai pregătite mici atenții pentru cei care se nimeresc să-ți calce pragul. Nu lipsește cozonacul și vinul fiert. Ai neapărat făcută o selecție de vreo două, poate trei filme și, după miezul nopții, mai asculți încă o dată Oratoriul de Crăciun al lui Saint-Saëns, convins fiind că aceeași muzică o vei asculta și-n ceruri. Timpul Crăciunului nu are limite, consistența lui este de abur, gustul de măr copt tras în zahăr ars și pudrat cu scorțișoară. Nu-i rezistă nicio realitate, oricât de dură sau de cruntă. Poți trăi acest Timp fie și doar în inima ta pentru câteva clipe și este de ajuns. Gata, pruncul s-a născut. Miracolul s-a produs și te include.

Arpi către Vlasti și Cristi:

De Crăciun, am rămas mereu pe meleagurile de baștină, nu am călătorit niciodată în această perioadă. Anul acesta mă folosesc de minivacanța dintre 30 noiembrie – 3 decembrie și voi călători la Roma și Vatican, unde, desigur, voi găsi repere spirituale care să mă ajute să intru în atmosfera de Advent. Anul acesta prima duminică din Advent a venit în 3 decembrie. Încerc să găsesc timp pentru a mă desprinde din agitația zilnică, să evadez din rutina cotidiană și să reflectez asupra adventus Domini…

Vlasti către Arpi și Cristi:

Da, Crăciunul este despre familie și este ciudat să pleci în pribegie de Crăciun. Poate e o perioadă de reflecție prin atmosferă, un reper de stare, de nivel emoțional, călăuzitoare în viitorul an. Pentru mine este un reset mai mare decât revelionul, de exemplu. Îmi voi petrece Crăciunul cum se va nimeri, dar voi încerca să caut familiarul.

Crăciunul este despre obiceiuri. La oraș obiceiurile diferă de cele ale universului rural, mult mai autentic, mai legat de marile cicluri al naturii și de ritul creștin. Am crescut în Valea Jiului, o comunitate amestecată: români, maghiari, germani, italieni, evrei, cehi, slovaci, ortodocși, catolici, protestanți, iudaici. Petroșaniul a avut o comunitate evreiască importantă, în centrul vechi și coloniile de mineri magazinele aveau nume evreiești. Hanuka lor preceda Crăciunul și era un prilej pentru creștini să se aprovizioneze cu deliciosul vin Carmel. Trecând seara pe stradă, vedeam prin geamuri lumânările aprinse de Advent în unele case. La școală se formau ad-hoc echipele de colindat cu Steaua; nu era ușor, costumele și recuzita trebuiau fie confecționate, fie reparate. Unii copii maghiari își construiau pentru colind scene ale nativității. Peste toate se suprapuneau zilele de ninsori cu fulgi mari și dorința de a fugi la săniuș: Unde te duci? La sanie! Ai terminat lecțiile? Uf…

Vlasti către Arpi și Cristi:

Eu am prins Crăciunul în buricul Bucureștiului și nu erau aproape deloc tradiții, doar cele familiale care nu prevedeau prea multe activități. Femeile în vârstă erau într-o mare fervoare de organizare și asta dădea greutate sărbătorii. Ce observam eu era doar schimbarea de atmosferă. Era spectaculos. Vedeam uneori, rar, și anumite manifestări ale unor obiceiuri diverse, dar nu era un mediu cu ceva exact sau consistent, permanent. Era foarte divers și limitat în Bucureștiul anilor ’80. De exemplu, eram fascinat la unele familii că aveau copacul mic și era plin cu niște bomboane foarte gustoase, doar că totul era la ei foarte trist, însă bomboanele (caramelele) erau foarte bune. Deci săraci și stingheri, dar, uite, nu te mai poți opri din a pofti la caramelele lor. Mintea de copil nu punea foarte multe cap la cap, dar simțea ceva.

Arpi către Vlasti și Cristi:

Părinții mei erau de confesiune Evanghelică Luterană. Au crescut în mediul tradițional, de la sat, unde obiceiurile de Crăciun erau încă vii. Dar când s-au mutat la oraș, multe dintre acestea s-au estompat, nu le-au mai ținut. La slujba bisericească noi mergeam doar de marile sărbători religioase, respectiv la nunți și botezuri. Însă au ținut ca eu și sora mea să primim educație religioasă, de aceea la vârsta de treisprezece ani, conform regulii confesiunii noastre, am urmat cursuri de catehizare la parohie cu preotul Evanghelic Luteran din Făgăraș și astfel am devenit membru deplin al Bisericii. Încă din momentul în care știam deja să citesc, trebuia să aleg și să învăț să recit o poezie, cu temă legată de Crăciun, dintre cele aduse de preot, care vizita fiecare familie cu copii pe la începutul lunii decembrie. Asta crea desigur și o presiune psihologică: trebuia să recit poezia în biserică, la finalul slujbei de Crăciun, în fața întregii comunități, cu toți ochii ațintiți asupra mea… Plus concurența altor copii, care „Vezi, ce frumos au recitat?” – mi se spunea, după. Dar, cu emoții, reușeam să trec hopul, apoi așteptam cu nerăbdare momentul eliberării și, desigur, micul pachet cadou de sub bradul de Crăciun al bisericii, care conținea, ce bucurie, și portocale (erau singurele portocale pe care le mâncam, pentru că dispăruseră de mult în acei ani din aprozare și alimentara; uneori mai primeau părinții mei de la întreprindere de „sărbătorile de iarnă” în pachetul pentru copii)! Apoi urma plecarea la bunici, la țară.

Cristi către Arpi și Vlasti:

Eu nu mi-am cunoscut decât un bunic, care și el s-a stins când eram încă prea copil ca să mi-l aduc bine aminte. Tradiția Crăciunului la noi în familie era de încropeală. Mama rămăsese orfană de mamă la nouă ani. Tatăl meu a rămas de la șapte ani orfan de ambii părinți și l-au crescut surorile mai mari. Această familie extinsă învățase ce înseamnă Crăciunul de la vecini binevoitori sau la școală de la colegi ori, mai târziu (deși încă devreme în viața lor) de la locul de muncă, unde au ucenicit. Știau că de Crăciun trebuie să ai pe masă bucate de porc pregătite cu mâna ta și pe cât posibil din belșug. Că trebuie să fie băutură și să se bea zdravăn, în timp ce toată lumea colindă măcar Trei păstori sau O, ce veste minunată!. Mătușile mele colindau, când le aveam la masă de Crăciun, Noapte sfântă pe care o știau în ungurește – nu înțelegeam nimic, dar îmi plăcea tare mult melodia. Și pentru că toată lumea bea zdravăn, nici eu nu stăteam degeaba și gustam ici o gură de lichior de ouă, colo o vișină alcoolizată, ceea ce amplifica mult atmosfera de uriașă sărbătoare. Copii mei au învățat altfel de tradiții, într-un sat din Oltenia colinară, pe care le prețuiesc și astăzi. Au avut norocul să aibă bunici în putere, care să le ofere și o altă variantă a lumii față de cea știută de noi, părinții lor, sau despre care se învață la școală. Generația lor a avut dreptul la Tradiție, iar asta contează imens, face diferența, o spun cu mâna pe inimă.

Vlasti către Arpi și Cristi:

Să închinăm un gând bun și pentru cei ce nu mai sunt, dar au contribuit la tot ce avem și trăim. –Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro