Când mi s-a propus, acum aproape doi ani, să public pe Contributors chestiuni ce țin de cultivarea limbii române, n-am fost prea entuziasmat, fiind convins că asemenea articole nu vor trezi interes și vor fi citite de cel mult câteva zeci de persoane. Am cedat greu publicând, în cele din urmă, un articol despre pești și unul despre ortografie în preajma „zilei limbii române”. Spre surprinderea mea, am constatat că ambele postări au fost accesate de peste patru mii de cititori fiecare și că s-au bucurat de nesperat de multe comentarii pe forum. M-am gândit imediat că tirajul de câteva sute de exemplare al cărții mele Biografii lexicale a zăcut în librării aproape doi ani până la epuizare. Și atunci mi-am zis că merită să scriu în continuare, până când voi constata că cititorii își vor pierde interesul pentru ceea ce public.

Am parcurs cu enorm interes opiniile de pe forum și, după terminologie și stil, mi-am dat seama că majoritatea dintre cititori nu sunt de profesie filologi. Toți însă erau interesați de „limba ce-o vorbim” și n-au ezitat să-și spună civilizat și cu onestitate opinia, uneori în dezacord cu ceea ce scrisesem. Nu mă consider infailibil, accept cu serenitate părerea partenerilor de dialog, dar, în același timp, mă văd obligat să nuanțez unele opinii, în convorbiri cordiale cu cititorii de bună credință, urmărind un singur scop: „creșterea limbii românești și-a patriei cinstire”, cum a spus atât de romantic poetul Ienăchiță Văcărescu acum două veacuri și mai bine.

Într-o postare din 06.09.2017ikke spune:

„Ar mai fi multe de spus și despre necesitatea scrierii cu diacritice, un alt semn al respectului pentru propria limbă”…

Adevăr grăit-ai, prietene, și-ți mulțumesc că mi-ai dat ocazia să scriu despre diacritice.

Nu-i greu de constatat, urmărind texte pe diferite bloguri, pe Facebook și în e-mailuri că prea mulți le ignoră. Pentru aceștia, ca să-i provoc, reproduc mai jos câteva titluri pescuite din presa scrisă de acum 15–20 de ani de studenții mei cărora le-am dat drept sarcină pentru un seminar să-mi găsească câteva mostre. Le reproduc aici, pedepsindu-i să se chinuie cu descifrarea lor pe toți cei care ignoră diacriticele:

POLITICIENII SUNT PRINSI CU RATA IN GURA

BASESCU SE LUPTA CU RAUL CEL MARE

BASESCU ARE DOUA FETE

FUMATORII MERG CU NASUL

EUROPA N-ARE NEVOIE DE CAI ROSII

SERBIA A FOST LICHIDATA DE MAVROCORDAT

UN ROMAN NASCUT LA ROMA

STEAUA A INTRAT IN VANA

SA RAZI SI SA TE APUCE PLANSUL

Într-o seară, la televiziune, un om de afaceri s-a plâns că la vamă a avut mari dificultăți, marfa fiindu-i taxată suplimentar pentru că pe factură scria paturi, iar el importa pături. A doua zi, citesc pe ediția electronică a unui ziar că „un importator roman (?) a avut greutati sa introduca in tara paturi, pentru ca pe factura sa scria paturi”. Ați citit, oare, un text mai absurd?

E adevărat că, neaflându-se direct pe tastatura (keyboard) engleză, un ă, un î sau â, un ș sau ț, aceste litere sunt mai greu de găsit; cu un nesemnificativ efort însă, ele pot fi ușor accesate. Și merită să o facem, dacă nu din respect pentru limba română, atunci măcar pentru claritatea expresiei.

Îmi aduc aminte că, în primul an (1990), când au fost introduse calculatoarele personale în România, programele WORD nu aveau diacritice. Scriitori importanți au reacționat, fiecare în felul lui. Exasperat de această neputință grafică, Șerban Foarță i-a expediat această scrisoare (în versuri) unui redactor de la revista „Cațavencu”:

Semn diacritic, care dai culoare

acestui grai moldovalah, — cum oare,

pot a te evita io-ntr-o scrisoare,

scrisoare de mersi lui Iulian?!

Privesc ca,-n calendarul iulian,

pisica, — nefiind capabil, fila

ce o subscrie (orice fuck e-n van!),

de vreme ce nu am, la S sedila…

De vreme ce-s peltic ca non-sedila,

semnez, mon cher, ca banul scump:

$erban.

Dar nu numai scriitorii, ci și actorii au reacționat așa cum știu ei mai bine. Vă rog să mergeți pe Youtube și să ascultați cum sună poezia Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie recitată fără diacritice. Nici nu știi dacă să râzi sau să plângi…

…Observând că vânzările de computere sporesc în România, în câteva luni doar, programatorii americani au creat grafemele specifice limbii noastre. Mai puțin pragmatici, mulți dintre conaționalii noștri scriu însă și astăzi fără diacritice, cum puteți constata chiar pe forumul nostru. N-am putut totuși să nu „reclam” o mică imperfecțiune a acestor programatori, nu pentru a le găsi neapărat nod în papură, ci pentru a atrage atenția asupra unui lucru mai puțin sesizabil. Am observat că, în timp ce ț este un t cu o virguliță dedesubtul său, ş este un s cu sedilă. Reproduc cele două tipografeme cu un corp de literă mărit pentru o mai clară percepție vizuală:

Am semnalat acest lucru într-o conferință la Academie [**]. Acolo se afla un tânăr care lucra pentru MICROSOFT; el a semnalat, unde trebuie, mica eroare, încât în WORD-ul următor imperfecțiunea a fost prompt corectată:

ș – ț

Observația e minoră, insignifiantă, ba chiar pedantă, veți zice. Întâmplarea pe care v-o relatez vă va schimba, sper, părerea.

Într-o conferință, la un simpozion clujean de jurnalistică inițiat de profesorul Ilie Rad, George Pruteanu ne-a relatat, cu verva-i cunoscută și cu umor, aventurile sale „internautice” din Turcia. Vrând să trimită un mail în țară, i-a fost multă vreme imposibil să o facă, pentru că nu a observat decât după încercări repetate că, pe claviatura computerului din Istanbul, în loc de i-ul românesc, a apăsat tasta lui i fără punct deasupra [ı], care, în limba turcă, este echivalentul lui î din ortografia noastră, iar computerul, încăpățânat cum îl știm, i-a refuzat parola.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro