Unde este Dumnezeu în tragedia ucraineană? „Pot să plâng și să-I strig durerea că nu am răspunsul, să-I spun că e nedrept ce se întâmplă” / Interviu cu teologul Ionuț Mavrichi despre Biserică și „abominabila abatere de la creștinism” a patriarhului Kiril

​Poziționarea patriarhului Kiril de partea agresorilor și legitimarea teologică de către acesta a crimei din Ucraina este cea mai „abominabila abatere de la creștinism”, susține într-un interviu pentru HotNews.ro, teologul și sociologul Ionuț Mavrichi.

Teologul susține că nu este firec ca Biserica Ortodoxă Română, la vârful ei, să nu condamne acest discurs al urii al lui Kiril. Mai mult, Mavrichi vorbește de „o bulă radicală” în BOR care „s-a convertit dintr-o dată în antiucraineană, proputinista”.

Teologul îi îndeamnă pe români să fie alături de ucraineni și să-i ajute și să nu uite că însuși Iisus a fost refugiat. „Celor împietriți la minte și la inimă aș dori să le amintesc că Isus, că să supraviețuiască a trebuit să devină imigrant, a trebuit să fugă în Egipt. Acest copil sfânt, că să supraviețuiască, a trebuit să aibă condiție de imigrant”, spune el.

Esențial:

Despre Patriarhul Kiril:

• „Trebuie să o spunem explicit, acolo este o altă drama, și o altă mare cădere care se desfășoară. Patriarhul Kiril de la Moscova, care este și patriarhul credicioșilor ucraineni are un discurs al urii și un discurs care legitimează teologic violența. Este una din cele mai mari și mai abominabile abateri de la creștinism și sunt foarte trist să văd cum nu există poziții oficiale de condamnare a lui Kiril, nu a războiului, în general.
• „Din nefericire, la granițele țării se desfășoară un astfel de iad. Totul în numele unei obsesii naționaliste, chipurile justificate teologic de către patriarhul Kiril și toată pleiada lui de ierarhi, care salvează Ucraina de decadentă morală a vestului”
• Nu se poate să existe o asemenea abatere a unui patriarh, care repet, are funcție de ayatolah acum. Imaginați-vă că el vine cu narativul legitimării teologice a crimei din Ucraina, ne mai spunând de proptelile lui, chipurile eliberează Ucraina de parade gay. Niște aberații care nu au nici în clin, nici în mânecă cu a fi om, nu a fi creștin.

Despre Biserica Ortodoxă Română:

• „Am văzut că există poziții care condamnă războiul, asumate oficial. Există poziții ale domnului Vasile Banescu care vorbește explicit despre patriarhul Kiril, dar o poziție la nivel central nu am văzut-o, referitoare la Kiril. A condamna războiul în general este un mod diplomatic de a formula. Nu știu exact care sunt rațiunile pentru care nu se întâmplă acest lucru, dar eu cred că ar trebui făcută această afirmație. Ar trebui numit răul”
• „Am rămas șocat să văd coerența și continuumul ăsta între mișcarea ultraconservatoare creștină, care este anti vaccin, antiștiință, și s-a convertit dintr-o dată în antiucraineană, proputinista. Bula asta radicală e prezentă, din nefericire, în număr considerabil în Biserica Ortodoxă Română și nu doar, ci și în celelalte culte creștine care au zona lor radicală.”

Despre reacția unor români la criza ucraineană și naționalism:

• „Am fost siderat să văd reacția unora dintre români, care invocă nu știu ce nedreptăți istorice pe care le-a comis Ucraina împotriva României, că să justifice impietrirrea inimii lor față de mamele și copiii care fug ca să-și salveze viața. Acestor împietriți la minte și la inimă aș dori să le amintesc că Isus, că să supraviețuiască a trebuit să devină imigrant, a trebuit să fugă în Egipt. Acest copil sfânt, că să supraviețuiască, a trebuit să aibă condiție de imigrant”
• „Să renunțăm odată la ideologia asta care a născut atât de multe crime, la naționalism. Din nefericire, să spunem adevărul, ideologia asta este străină de creștinism. Creștinismul este universalist, ca vocație, nu poate fi limitat etnic. Naționalismul, ca ideologie politică, s-a suprapus și a fost acceptat, în mod absolut nelegitim de creștinism. Și, din nefericire, ultimele flașnete ale acestei ideologii criminale au rămas bisericile, în estul Europei, și sigur, mișcările de extremă dreaptă”.

Unde este Dumnezeu în tragedia ucraineană:

• „Este o întrebare legitimă. De ce nu a intervenit Dumnezeu? A expedia întrebarea plină de miez, printr-un răspuns gen: lasă, ce judeci tu…că are Dumnezeu rațiunile lui, înseamnă să eviți răspunsul la întrebare. Răspuns pe care eu, personal, nu îl am. Accept că nu îl am, mă doare că nu îl am, și pot să plâng și să strig către Dumnezeu această durere a faptului că nu am răspunsul. Dar, nu e vina lui, și am încredințarea că este alături de victime. De aceea, vocația mea de creștin este să fiu alături de victime, indiferent ce s-a întâmplat în istorie, indiferent cine este celălalt care este victima”„Dumnezeu iubește în egală măsură și victimele din Ucraina, și pe agresori. Însă, este de partea victimelor din Ucraina, și când va fi să judece, va judeca după adevăr, sunt absolut convins de asta”

HotNews: Trăim vremuri nu ușoare. Aproape de noi, de țara noastră, de aproape două luni de zile, sunt milioane de oameni care trăiesc o tragedie care pare că nu se va termina curând. Unde este Dumnezeu?

Ionuț Mavrichi: E o întrebare foarte bună, absolut legitimă și în același timp o întrebare foarte grea, mai ales când iminența pericolului este atât de evidentă, mai ales când vedem victime, morți, refugiați într-un număr atât de mare la granița țării noatre, într-un secol în care am crezut că barbaria de la începutul secolului XX s-a mai estompat. Într-o lume în care am crezut și noi că evoluăm, iată, dintr-o dată, atât de aproape de noi se desfășoară drama ucraineană.

Unde este Dumnezeu? El este alături de cei care suferă, dacă este un loc unde este Dumnezeu, el este cu siguranță alături de victimele acestui război. Întotdeauna Dumnezeu se așază sub crucea victimei.

Suntem în perioada pascală, să știți că sub celălalt braț al crucii pe care fiecare dintre noi o poartă se așază Hristos, fie că este crucea suferinței, a bolii, a pierderii celor apropiați, a războiului, a crimei, șamd. De fiecare dată când suntem confruntați cu violență, cu nedreptate la modul ăsta maximal, care costă vieți și sânge, este o întrebare legitimă, pe care avem dreptul să ne-o punem. Dar, în același timp, avem și libertatea să sperăm că există, dincolo de arcul acesta al dramei în desfășurare, există un plan divin, superior, există poate ceva de învățat, există poate un mod în care Dumnezeu compensează ceea ce se întâmplă.

Poate mulți ar întreba ce Dumnezeu este acela care lasă să moară copiii, care permite să fie uciși copiii în burta mamelor, cum am văzut în Ucraina că s-a întâmplat?

Este adevărat, și asta este o întrebare legitimă, dar este un Dumnezeu care ne iubește și care, iubindu-ne, este forțat să ne respecte libertatea, iar crimele acestea abominabile nu sunt făcute de Dumnezeu, sunt făcute de oameni. Noi avem libertatea de a alege dacă ne racordăm, urmăm, suntem în acord cu legea iubirii, care este legea lui Dumnezeu, sau cu legea urii. Câteodată, iată că se întâmplă aceste lucruri și Dumnezeu stă El însuși înmărmurit la nimicnicia aceasta și mișelia de care este capabil omul.

Patriarhul Kiril are un discurs care legitimează teologic violența. Este una din cele mai mari și mai abominabile abateri de la creștinism / BOR trebuie să condamne această poziție

Am văzut multe imagini cu oameni în subsoluri, cu oameni care fug disperați din calea războiului, și cred că cel puțin o dată, chiar dacă sunt oameni crediciosi, s-au gândit „de ce aș mai crede? M-a părăsit Dumnezeu”. De ce ar mai crede un astfel de om?

În primul rând pentru că este singurul lucru pe care îl mai poate face. În al doilea rând, pentru că este o lecție a proximității de Dumnezeu pe care o poate învață sau nu. Este o mare întrebare pe care secolul XX a lansat-o, este o mare provocare teologică pe care experiența Holocaustului a lansat-o. Aș vrea să fac referire la Viktor Frankl, la unul dintre supraviețuitorii Holocaustului, care tocmai în acel calvar și-a dat seama că supraviețuirea lui însuși depinde de acest tip de speranța.

Va trebui să credem în Dumnezeu în ciuda a ceea ce se întâmplă, trebuie să credem în clipele noastre bune, ca și El să creadă în noi în clipele noastre proaste.

Dar, dincolo de poezia asta a teologiei, eu propun altceva. Propun ca fiecare dintre noi, care nu trăim această dramă să devenim actorii și agenții lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu poate influența cumva conflictul din Ucraina o va face tot prin oameni, și dacă binele se poate întrupa în istorie, și soarta oamenilor din Ucraina poate fi îmbunătățită, lucrul asta se întâmplă dacă noi înșine alegem să fim agenți ai binelui, agenți ai lui Dumnezeu, oameni ai lui Dumnezeu.

Am fost siderat să văd reacția unora dintre români, care invocă nu știu ce nedreptăți istorice pe care le-a comis Ucraina împotriva României, că să justifice impietrirea inimii lor față de mamele și copiii care fug ca să-și salveze viața. Acestor împietriți la minte și la inimă aș dori să le amintesc că Iisus, că să supraviețuiască a trebuit să devină imigrant, a trebuit să fugă în Egipt. Acest copil sfânt, că să supraviețuiască, a trebuit să aibă condiție de imigrant.

E un examen pe care noi l-am picat și în cazul războiului din Siria, în care opinia publică românească a fost scandalizată de miile de islamici, hoardele islamice care vin în Europa. Nu atacă Europa, ci fug să-și salveze viață și dacă suntem crestini trebuie să fim până la capăt și măsura creștinismului nostru se dă și pornind de la reacțiile pe care le avem față de frații noștri.

Acolo ai putea spune că este o reacție islamofoba, dar ucrainenii sunt ortodocși, nici măcar catolici, și sunt unii radicali care condiționează binele de confesiuni, vă dați seama de limitarea minții lor.

Trebuie să o spunem explicit, acolo este o altă drama, și o altă mare cădere care se desfășoară, patriarhul Kiril de la Moscova, care este și patriarhul credicioșilor ucraineni are un discurs al urii și un discurs care legitimează teologic violența. Este una din cele mai mari și mai abominabile abateri de la creștinism și sunt foarte trist să văd cum nu există poziții oficiale de condamnare a lui Kiril, nu a războiului, în general.

Poziție oficială din partea cui?

Din partea liderilor bisericilor ortodoxe.

Inclusiv a bisericii ortodoxe române?

Absolut. Am văzut că există poziții care condamnă războiul, asumate oficial. Există poziții ale domnului Vasile Banescu care vorbește explicit despre patriarhul Kiril, dar o poziție la nivel central nu am văzut-o, referitoare la Kiril. A condamna războiul în general este un mod diplomatic de a formula.

De ce credeți că nu se întâmplă acest lucru?

Nu știu exact care sunt rațiunile pentru care nu se întâmplă acest lucru, dar eu cred că ar trebui făcută această afirmație. Ar trebui numit răul. Mai întâi trebuie să știi cu ce te lupți. Nu se poate să existe o asemenea abatere a unui patriarh, care repet, are funcție de ayatolah acum. Imaginați-vă că el vine cu narativul legitimării teologice a crimei din Ucraina, nemaispunând de proptelile lui, chipurile eliberează Ucraina de parade gay. Niște aberații care nu au nici în clin, nici în mânecă cu a fi om, nu a fi creștin.

Ce se întâmplă în mintea unui astfel de om? E o smninteală, că nu înțeleg? Cum poate un șef al bisericii să legitimeze crima?

Explicațiile pot să fie multiple. În cel mai rău caz, în opinia mea, el poate să fie sincer și să creadă atât de smintit. Pur și simplu să creadă ceea ce spune. Asta ar fi partea cea mai dramatică. Partea cea mai imorală ar fi să fie condiționat să facă asta. Asta se poate întâmplă în două moduri. Pozitiv, prin avantaje pe care le are, personal sau instituțional, iar negativ prin temerea față de propria viață.

Dar, ce se întâmplă acum, este o concluzie nefericită a unei teorii teologice, ea însăși abominabile, pe care am îmbrățișat-o și am mers cu ea, care se numește simfonia bizantină, chipurile un mod teologic de a înțelege relația cu statul în termeni simfonici, în termeni buni, care sigur, pe vreme de pace și când e nevoie de finanțare e foarte utilă , dar în vreme de război poate deveni criminală.

Biserica trebuie să-și păstreze libertatea de a declama adevărul, de a rămâne întotdeauna suficient de independenta față de stat, încât atunci când statul intră în derivă, morală sau de orice alt tip, să aibă libertatea să spună „greșești”, să aibă libertatea lui Ioan Botezătorul care a acuzat de imoralitate conducerea politică a vremii.

L-a părăsit biserica pe Dumnezeu?

Este o afirmație foarte generică, și pe Dumnezeu biserica nu-l poate părăsi. Oameni din biserica îl pot părăsi pe Dumnezeu.

Haideți să devenim agenți ai binelui, haideți să-L lăsăm pe Dumnezeu să lucreze în lume prin noi

Spuneați că ați văzut suflete împietrite în această criză a refugiaților. De multe ori am auzit că Dumnezeu este în tot și în toate. Este și în oamenii care fug, este și în acești oameni despre care ați spus că au sufletele împietrite? Cum vine asta?

Dumnezeu ne iubește în egală măsură. Dumnezeu iubește în egală măsură și victimele din Ucraina, și pe agresori. Însă, este de partea victimelor din Ucraina, și când va fi să judece, va judeca după adevăr, sunt absolut convins de asta.

Dacă este să fim coerenți și fideli învățăturii lui Iisus, care a venit cu un mesaj al iubirii, al binelui, al toleranței, nu putem să nu avem luciditatea de a numi răul – rău. Nu putem, ca pentru scuze sau argumente pseudo istorice, pentru poziționarea față de o ideologie sau alta, de o alianța militară sau alta, să nu numim albul, alb și negrul, negru.

Este foarte clar cine este victima și cine este agresor în conflictul din Ucraina, în ochii omului de rând, ai politicianului, ai credinciosului.

Recunosc, nu știu dacă aș putea iubi un criminal….

Ce spuneți dumneavoastră este adevărat și tocmai aici este măsura și provocarea pe care o lansează Iisus. Să-l iubeșți pe cel care îl iubești e ușor, pe cel care îți face bine e ușor, dar să-l iubești pe cel care îți face rău nu e omenește, e dumnezeiește. Este o invitație pe care Iisus o lansează. Fiecare dintre noi, într-o măsură mai mare sau mai mică, putem să facem asta. Dar dacă nu putem, măcar să nu-l urâm. Dar dacă nu putem nici măcar să nu-l urăm și vedem că există ură în sufletul nostru, măcar să încercăm să ne temperăm.

Suntem pe arcul asta, care e un continuu al vieții creștine și al vieții morale. Să încercăm să avem viziunea asta melioristă, să încercăm să ne îmbunătățim. Putem face asta ținând compasul moral absolut acordat. Nu cred că sunt lucruri neclare în problema Ucrainei. E foarte ușor de văzut ce e rău și ce e bine.

Ce spuneți dumneavoastră e ca și când ar trebui să-l căutăm pe Dumnezeu în fiecare zi, în fiecare clipă a vieții noastre.

Da. Și El se naște în noi, se întrupează în noi, ne învie și pe noi, în funcție de cât de bine facem. Făcând faptele Lui, El se întrupează în noi.

De asta am spus și mai devreme, haideți să devenim agenți ai binelui, haideți să-L lăsăm pe Dumnezeu să lucreze în lume prin noi. Nu putem merge acum în teatru de luptă să salvăm oameni, dar oamenii care vin la noi în țară, cu nevoie de ajutor, hai să îi ajutăm.

Dacă nu putem sau nu vrem să ajutăm, măcar să nu vorbim împotrivă, măcar să ne tacă gura care dă glas acelor minți strâmbe.

Am rămas șocat să văd coerența și continuumul ăsta între mișcarea ultra conservatoare creștină, care este anti vaccin, anti știință, și s-a convertit dintr-o dată în antiucraineană, proputinista. Bula asta radicală e prezentă, din nefericire, în număr considerabil în Biserica Ortodoxă Română și nu doar, ci și în celelalte culte creștine care au zona lor radicală.

Sociologic este firesc ca fiecare confesiune să aibă zone de radicalism. Totuși, atâta ură… Aș înțelege asta de la o facțiune radicală politică, cum s-au mai văzut eșuând în istorie, dar de la creștini, de la oameni care îl iubesc pe Iisus să văd atâta ură împotriva confraților români care se implică. Nu am crezut cât hate am putut primi pe social media, dacă îndrăznești să te exprimi într-un sens sau altul.

Naționalismul, ca ideologie politică, s-a suprapus și a fost acceptat, în mod absolut nelegitim de creștinism. Ideologia asta este străină de creștinism

De ce se întâmplă lucrul acesta?

Nimic nu unește o comunitate mai mult decât religia, nimic nu divide o comunitate mai mult decât religia. Eu nu cred în războaie religioase, cred în războaie care au fost justificate mai mult sau mai puțin teologic. Dar justificarea teologică, și ceea ce face Kiril reprezintă pentru conflictul, ca atare, cam ceea ce reprezintă vântul pentru un incendiu. Puterea de a amplifica a suprastratului explicativ teologic a unui conflict este exponențială.

Ce ne mai salvează, atunci?

Se pare că încă nu am învățat încă să fim oameni. Se pare că secolul XX, care a fost cea mai sângeroasă lecție pe care a primit-o umanitatea în întreaga ei existență, câte victime ale violențelor de natură politică au existat în secolul XX…se pare că nu am învățat nimic.

Când vezi oameni cu trăsături de psihopați, în sens tehnic, evidente… Când dai puterea de a controla un arsenal nuclear unui om cu clare trăsături psihopatice, te întrebi: în mâinile cui stă soarta noastră?

Poate aveți un răspuns, mai degrabă, decât îl am eu. În mâinile cui stă soarta noastră?

În ultima instanță, aleg să cred că în mâinile lui Dumnezeu. Dar, în același timp, asta e o afirmație care nu invită la deresponsabilizare, în sensul că nu mai putem face nimic. Afirm, în același timp, că Dumnezeu lucrează exclusiv prin oameni. Atunci, în sensul asta extins, este și în mâinile noastre.

Să renunțăm odată la ideologia asta care a născut atât de multe crime, la naționalism. Din nefericire, să spunem adevărul, ideologia asta este străină de creștinism. Creștinismul este universalist, ca vocație, nu poate fi limitat etnic. Naționalismul, ca ideologie politică, s-a suprapus și a fost acceptat, în mod absolut nelegitim, de creștinism

Și, din nefericire, ultimele flașnete ale acestei ideologii criminale au rămas bisericile, în estul Europei, și sigur, mișcările de extremă dreaptă. Nu întâmplător există atât de multă compatibilitate. Va veni poate momentul în care vom judeca teologic și derapajele ideologice și să spunem lucrurilor pe nume.

Dumnezeu ne respectă libertatea inclusiv de a nu crede în El. Lipsa dovezilor că există, nu sunt dovezi că nu există.

Să iubești și să spui adevărul doare?

Costă. Da, poate să doară. Pentru că, atunci când spui adevărul, există posibilitatea să fie consecințe.

Dar merită?

Merită, pentru că este eliberator. Adevărul vă va face liberi. Este o afirmație cunoscută creștină.

Sunt ceva ani în care am văzut că relația poporului cu biserica s-a deteriorat. Din diverse motive. Despre biserica s-au spus multe. Am prieteni care-mi spun: de ce să cred, când Dumnezeu nu există, nu am văzut nici un miracol, nu mi s-a întâmplat nici o revelație. De ce să-l caut, pentru că nu există. Cum a-ți convinge un astfel de om?

Aș spune următorul lucru. Mai întâi hai să ne uităm din perspectiva lui Dumnezeu. Dumnezeu ne respectă libertatea inclusiv de a nu crede în El. Dacă este să privim lumea prin ochii credinței, există un milion de argumente că El există. Dacă este să privim lumea prin ochii asumați ai necredinței, putem spune că nu există.

Poziția rațională este să nu afirmi că nu există, la fel cum nu poți afirmă că există. Când cineva spune că nu-L vede, nu are dovezi, deci nu există, trebuie să facă exercițiul în continuare. Trebuie să aducă dovezi că nu există.

Lipsa dovezilor că există, nu sunt dovezi că nu există.

Poziția rațională este să declari că nu știi dacă există. Agnosticismul este alegerea rațională, nu ateismul. După aceea, sunt multiple moduri în care se poate continua.

Să ne uităm, mai întâi din punct de vedere al sociologiei. Care este utilitatea socială a religiei? Peter Berger, părintele cunoașterii sociologice, a teoretizat foarte mult cu privire la sociologia religiei și spune că religia, într-o societate funcționează ca un soi de baldachin sacru. Baldachinul este un acoperământ. El ne ajută pe noi, ca grup, ca societate să depășim disonanțele cognitive. Atunci când se ajunge într-o situație în care nu există explicație, religia funcționează ca o ieșire din sistem. Ori de câte ori, în istoria umanității a apărut un grup uman, a fost însoțit de o practică religioasă. A fi om presupune un substrat religios. Homo religiosus e parte constitutivă a lui homo sapiens.

Sociologia ne mai învață un lucru extraordinar. Există teorema lui Thomas. Când un grup de oameni consideră o situație a fi reală, atunci ea devine reală în consecințele sale. Indiferent dacă există sau nu Dumnezeu, dacă un grup de oameni alege să creadă că El există, atunci El devine real în consecinteler sale. Măcar pentru acest motiv, prietena dumneavoastră trebuie să se comporte ca și cum Dumnezeu ar există, pentru că dacă există un Dumnezeu al iubirii, un Dumnezeu care este binele absolut, dacă noi credem în El, atunci El devine real în consecință sa.

Dacă existența lui Dumnezeu ni s-ar impune prin dovezi, nu ar mai fi credință. Credința e un lucru greu de făcut, un salt în gol, dar e un lucru care ne respectă libertatea. Tocmai de aceea este virtute în credință, pentru că avem libertatea să credem în Dumnezeu. Constitutiv credinței este un dram de necredința. Pentru că nu știm, este un pariu. Celebrul pariu al lui Pascal. Dacă nu cred în El și există, am pierdut totul, dacă cred în El și nu există, nu am pierdut nimic, dar dacă cred, și El există, am câștigat totul. A spune că nu există înseamnă a paria că nu există. Nu există poziție neutră.

Am voie, în rugăciunea mea, să-I spun lui Dumnezeu că e nedrept ce se întâmplă

Sunt foarte mulți care se declară atei. Există un ateu autentic?

E gluma aceea: până începe să cadă avionul. Dacă vrei să ideologizezi anticrestinismul, devii ateu. Începi să dezvolți o parodie de religiozitate, cum a făcut de altfel, socialismul.

Ați avut vreodată vreun moment în care ați spus că Dumnezeu nu există?

Sincer, fiecare om trece prin lupta aceasta. Credința este o luptă, presupune un efort de a sta în tensiune cu tine însuți, cu lumea. Dar alegerea asta, de multe ori irațională, de a crede în El, îl naște pe Dumnezeu în tine.

Pe campionii declarați ai credinței și impecabilii virtuții creștine, i-aș invită să meargă la un spital oncologic pediatric, și, în față acestei suferințe, să-și declame ei lipsa de îndoială. A fi credincios autentic, înseamnă să-ți pui la modul sincer problema aceasta.

Ați deschis discuția pornind de la drama care se întâmplă lângă noi și de la problema existenței lui Dumnezeu. Este o problemă filozofică și teologică fundamentală. Care este relația dintre existența lui Dumnezeu și existența răului. Unde este Dumnezeu atunci când răul își desfășoară forțele? Asta nu este un lucru abstract, când copii nevinovați mor de cancer. Când mame însărcinate sunt violate de brute, de soldați ruși. Da, este o întrebare legitimă. De ce nu a intervenit Dumnezeu? A expedia întrebarea plină de miez, printr-un răspuns gen: lasă, ce judeci tu…că are Dumnezeu rațiunile lui, înseamnă să eviți răspunsul la întrebare. Răspuns pe care eu, personal, nu îl am. Accept că nu îl am, mă doare că nu îl am, și pot să plâng și să strig către Dumnezeu această durere a faptului că nu am răspunsul. Am voie, în rugăciunea mea, să-I spun lui Dumnezeu că e nedrept ce se întâmplă.

Dar, nu e vina lui, și am încredințarea că este alături de victime. De aceea, vocația mea de creștin este să fiu alături de victime, indiferent ce s-a întâmplat în istorie, indiferent cine este celălalt care este victima. Că este de altă religie, de altă rasă, de altă orientare sexuală, când este victima, sunt chemat să o ajut, indiferent de cine este celălalt.

Noi chiar putem alege să facem parte din proiectul împărăției lui Dumnezeu. Cum? Făcând fapte bune.

Există și o credință „de frică”? Adică mi-e frică că nu ajung în rai și atunci fac o fapta bună, dau un ban unui cerșetor sau o pâine.

Da, poate exista și o astfel de raportare. Am vorbit despre utilitatea socială a religiei. Răspunde uneia din marile noastre frici. Și una din fricile omului este frica de moarte. Frica de soarta noastră de dincolo. A face o milostenie pentru a-ți asigura viața bună de dincolo e un lucru relativ mercantil de a vedea lucrurile. Haideți să privim fapta asta bună în altă lumina.

Dacă fiecare dintre noi ar face o fapta bună, una măcar, pe zi, lumea noastră s-ar schimba, în istorie s-ar naște binele.

O să va dau un exemplu. Când Dumnezeu a făcut lumea, dacă ne uităm la modul în care e prezentat în cartea Genezei, istoria noastră de la început, limbajul mitologic de prezentare, L-a făcut pe om, apoi a l-a lăsat să dea nume animalelor. Cu alte cuvinte și-a terminat proiectul, dar nu l-a terminat, mai întâi și-a asociat pe om ca și copartener al Creației. După care vine Iisus, instaurează împărăția lui Dumnezeu, o începe, și ne invită pe fiecare dintre noi să dăm naștere acestei împărații. Cu alte cuvinte, noi chiar putem alege să fim parteneri de proiect, să facem parte din proiectul împărăției lui Dumnezeu. Cum? Făcând fapte bune.

E dificil de predicat pe înțelesul tuturor care poate fi motivația teologică a faptei bune. E un mod simplu de a privi lucrurile. Dar în spatele acestei fapte există o afirmatie esențială. Că binele pe care îl faci concret acum reverberează până în eternitate. Și noi alegem să credem asta. La fel cum răul poate reverbera în eternitate.

Toți oamenii pot ajunge în rai?

Absolut. Și Dumnezeu ne aduce la existența cu acest scop. Ca să ajungem în rai și să ne bucurăm veșnic de existența. Cum va exista acest rai, cum este el, care este intenționalitatea lui Dumnezeu pentru existența noastră veșnică, nu pot răspunde.

Înainte de a ajunge acolo, noi suntem în anticamera istoriei, avem posibilitatea și libertatea de a trăi raiul sau iadul. Din nefericire, la granițele țării se desfășoară un astfel de iad. Totul în numele unei obsesii naționaliste, chipurile justificate teologic de către patriarhul Kiril și toată pleiada lui de ierarhi, care salvează Ucraina de decadentă morală a vestului.

Care este miracolul pe care îl poate trăi un om în viață această pământească?

Primul miracol este că a venit la existența, când putea să nu vină. Primul miracol este că ne naștem pe pământ. Un alt miracol este că suntem materie care este reflexivă. E o minune că putem privi și spre cer, putem vedea dincolo de noi. E o minune că existat comunitate științifică care într-un an poate să vină cu o soluție pentru problema pandemică. E o minune oriunde ne deschidem ochii și privim. Problema este să îi deschidem cu recunoștință, cu admirație și să ne deschidem și sufletele.

Vom vedea minuni acolo unde nici nu putem să ne imaginăm că există. E o minune când deznădejdea absolută a unei mame care și-a părăsit casă, soțul mort și a fugit că să-și salveze copilul, este primită cu dragoste. O minune la care ea nu mai speră, Iată că și noi putem face minuni.

Pentru că este Paștele, v-aș întreba care este cea mai potrivită rugaciune pe care să o facem acum?

Este plină de bogăție toată această perioada. Dacă mergem la biserică și deslușim afirmățiile care se fac la slujbă, este o celebrare a vieții, a binelui. Este foarte dificilă întrebarea. Eu cred că ar trebui să ne predăm cu totul lui Dumnezeu. Lecția de lângă noi ne arată foarte clar că nu am învățat, ca grup, nimic. Țări care se mândresc cu creștinismul, cu ortodoxia sunt capabile de asemenea orori. Putem spune: Doamne ce nu putem face noi, înfăptuiește Tu. E clar că suntem limitați, și atunci trebuie să facem gestul asta de predare.

Suntem pierduți?

Nu, dar ne putem pierde. E o alegere să nu ne pierdem. E o provocare să învățăm să nu ne pierdem. Suntem pe cale, pe drum, de a ne pierde. Trebuie să nu uităm cine suntem și cine putem să fim.

Cine putem fi?

Putem să fim fiii lui Dumenzeu, așa ne-a promis. Câtă iubire poate locui în fiul lui Dumenzeu. Este mult mai important cine putem să fim în istorie. Hai să uităm greșelile din trecut, să nu cumva să uităm cine putem ajunge. Asta ar fi marea rătăcire.