Noel Bernard

Realizez aproape zilnic- ce mai? chestiune de vârstă- cât de mare dreptate are Gabriel Liiceanu atunci când în Impudoare, cea mai recenta lui carte, susține că, de la un moment dat încolo, trecutul nostru personal se identifică cu adverbul adineauri.

Parcă mai adineauri, adică în ultima decadă a lui decembrie 1981, reveneam în orașul meu natal pentru a-mi petrece alături de părinți prima mea vacanță după absolvirea facultății și după ce, în calitate de șef de promoție, îl prinsesem pe Dumnezeu de un picior izbutind să obțin, prin ceea ce la vremea aceea se chemea repartiție guvernamentală, un post de profesor de Franceză la un liceu industrial, unul deloc rău din Oradea.Trebuie să precizez că exact atunci, în 1981, din ordinul Elenei Ceaușescu, absolvenții de învățământ superior nu mai aveau dreptul să fie repartizați în cele 14 mai orașe ale țării. Oradea nu era inclusă pe lista în chestiune din rațiuni de ordin politic.

Nici nu coborâsem bine din tren că tata, care mă aștepta la gară, așa cum o făcea întotdeauna, a izbutit să îmi șoptească a murit Noel Bernard. Am parcurs restul drumului spre casă într-o tăcere mormântală de parcă tocmai mi-ar fi fosr comunicată știrea decesului cuiva extrem de apropiat. O rudă sau unul dintre ce mai buni prieteni.

Cine era Noel Bernard? Indiscutabil, un mare gazetar, cel mai mare pe care l-au avut românii în vremea dictaturii comuniste. Jurnalistul care a știut să le spună ca nimeni altul ce se întâmpla cu ei și cu țara într-o bună parte a anilor dictaturii comuniste. Ziaristul care a intuit printre primii nașterea și a cultului personalității lui Nicolae Ceaușescu, și a ceea ce avea să se numească socialismul dinastic. Obligatoriu să precizez că omul acesta care diagnostica precis, echilibrat, fără greșeală realitatea românească plecase din România, fizic, încă de la finele anului 1940. Cu inima și cu mintea mai mult ca sigur că nu plecase niciodată.

Noel Bernard a mai fost, deopotrivă, cel mai popular, și, după părerea mea, și cel mai bun director pe care l-a avut vreodată Departamentul românesc al Europei Libere. Bernard a fost arhitectul formei moderne, a Secției române a Radioului de la München, profesionistul de mare anvergură care a știut să facă din respectiva secție un post de radio complet. În a cărui ofertă editorială zilnică erau și buletine de știri, și comentarii despre actualitatea românească și internațională, și emisiuni culturale, și muzică. Cultura și muzica erau prezente în programele Europe Libere în rom ânește, cum nu au fost în cele ale altor departe naționale. În pofida faptului că acesta se situa ca dimensiune și ca personal pe penultimul loc în conglomeratul Radio Free Europe-Radio Liberty. Bernard fiind cel care a intuit cât de necesari ne erau și Monica Lovinescu, și Virgil Ierunca, și Cornel Chiriac.

Însă înainte de orice Noel Bernard a fost directorul postului nostru de radio. Caracterizarea îi aparține soției sale, Ioana Măgură Bernard, și ea a dat titlul unei cărți între copertele căreia sunt evocate și personalitatea jurnalistului, și atmosfera din interiorul Radioului, una, din păcate, deloc scutită de implicarea mâinii lungi a Securității.

Dincolo de astea, Bernard a făcut astfel ca pe lungimile de undă de 25, 31, 41 și 49 de metri să se audă zilnic vocea și palpitul unei Europe necomunizate, a jumătății libere a continentului. Tocmai de aceea când, la un an de la moartea lui Noel Berrnard, Ioana a izbutit performanța de a salva astfel de la uitare măcar o parte dintre extraordinarele lui editoriale (trebuie aici subliniat devotamentul editorului Ion Dumitru), titlul ales a fost Aici e Europa Liberă. Repet, Aici e Europa Liberă, și nu Aici e Radio Europa Liberă. Ioana Măgură optase pentru o simbolistică aparte care avea în vedere dorința celui care a făcut ca o stație de radio aflată la vreo două mii de kilometri de țară să devină și să fie a noastră și să ne insufle speranța că libertatea poate să revină într-o zi și în România. Radio București, TVR erau ale lor, ale familiei Ceaușescu, ale partidului, ale nomenklaturii, ale Securității și ale servilor acesteia. A noastră era Europa Liberă. Indubitabil, familia domnitoare conștientiza aceasta. De aici nenumăratele atacuri puse la cale la adresa celor ce își făceau în primul rând datoria de români liberi în sediul din Englischer Garten.

Dar revenind. În ziua aceea de 23 decembrie 1981, primul lucru pe care l-am făcut, odată ajuns acasă, a fost să deschid febril aparatul de radio și să încerc să găsesc o frecevnță pe care puteam asculta cu urechile proprii știrea morții lui Noel Bernard. Cred că am auzit-o pentru întâia oară în lectura lui Ion Ioanid. Mai apoi în aceea a Ioanei Crișan (Gertrud Dumitrescu), a Anișoarei Negulescu (Annie Popper), a Rodicăi Dinulescu, a Alexandrei Polizu, a Edelinei Stoian (care pentru câteva săptămâni a făcut oficii din crainică). Era o știre scurtă, simplă ce respecta întocmai una dintre ultimele dorințe ale lui Noel Bernard. Care nu voia cu nici un chip ca vestea morții lui la doar 56 de ani să tulbure prea mult emisiunile zilnice ale Radioului. Și care mai ceruse ca unicul necrolog ce urma să fie difuzat pe post să fie scris și citit de Virgil Ierunca.Citeste continuarea pe contributors.ro