Cât de înghesuiți locuim? Și care sunt țările cu cele mai generoase locuințe ca suprafață

Când Andrei a fost admis la facultate taman în Canada, părinții au răsuflat ușurați și nu neapărat pentru reușita lui, cât pentru că mai elibera din spațiul strâmt al apartamentului. Andrei locuia cu părinții și cu bunica lui de aproape 90 de ani într-un apartament de 3 camere. Bunica avea camera ei, Andrei o avea pe a lui, iar părinții împărțeau un dormitor amenajat în birouri pentru amândoi. Familia lui Andrei este una din cele la care se referă Eurostat când vorbește despre cât de înghesuit locuiesc românii.

Ce anume generează această supraaglomerare?

În primul rând dificultăţile celor tineri de a trăi într-o locuinţă proprie datorită lipsei opţiunilor locative, împreună cu dependența lor economică de membrii mai vârstnici ai familiei. Circa jumătate dintre populaţia ţării locuieşte în case supraaglomerate, România fiind ţara europeană cu cel mai ridicat procent al supraaglomerării, de trei ori mai mare decât media UE-27.

Sursa graficului: https://worldpopulationreview.com/country-rankings/house-size-by-country

Lipsa spațiului de locuit este acută pentru gospodăriile din categoria celor cu venituri mici și este atribuită în general familiilor mai numeroase, fiind asociată cu accesul deficitar la locuințele publice subvenționate, mai arată raportul citat.

Supraaglomerarea masivă de multe ori solicită excesiv instalaţiile blocului care nu sunt concepute din punct de vedere tehnic pentru a deservi un număr atât de mare de utilizatori, astfel încât apar alte necazuri. Întrucât majoritatea instalaţiilor sunt vechi şi defecte, subsolurile acestor blocuri sunt de obicei inundate şi murdare. Acoperişul şi pereţii sunt deterioraţi şi cu igrasie, ceea ce reprezintă un risc pentru sănătatea celor care locuiesc în clădire. Unele dintre aceste zone cu locuinţe sociale riscă să devină – sau au devenit deja – „insule” de sărăcie şi şomaj (denumite „ghetouri”, pe plan local).

Alături de indicatorul supraaglomerării, suprafața locuinței poate oferi o imagine asupra calității locuirii, în ceea ce privește existența unui spațiu util suficient la nivelul locuințelor, arată un raport al Ministerului Dezvoltării.

Suprafața medie a unei locuințe în UE 28 a fost de 102,3 m.p. Suprafața medie utilă a unei locuințe variază de la 46,9 m.p. în România, la 156,4 m.p. în Cipru.

În perioada regimului comunist, deciziile privind amplasarea construcțiilor de locuințe au fost luate de către organele de conducere centrale. Noile locuinţe erau, de obicei, construite în jurul unui centru istoric existent (dacă un astfel de centru exista efectiv), în inele concentrice cu densități mai mari înregistrate odată cu deplasarea spre marginea orașului.

Numărul mediu de camere pe locuință din România este de 2-3, mult sub numărul mediu de camere pe locuință din alte țări europene. Numărul mediu de persoane pe camera de locuit este mai mare în orașe decât în mediul rural în toate decilele de venit. Aceste valori sunt semnificativ mai mari pentru gospodăriile cu venituri reduse.

„Am prins un apartament de 56 de m² la Prima Casă. Are două camere, și dormitorul e chiar mare.”

În momentul în care un român își cumpără o locuință, aprecierea față de ce înseamnă „mare” este de foarte multe ori distorsionată față de cea a altor europeni. Apartamentele de 3 camere, de exemplu, sunt de multe ori percepute ca fiind mari, mai ales de către cumpărătorii tineri, arată o cercetare a think tankului Rethink România. Unul de 4 camere, care se găsește cu greutate, este aproape întotdeauna considerat mare, un soi de casă la bloc.

În multe ansambluri rezidențiale nou construite, majoritatea noilor locuințe au cel mult 3 camere, cel puțin la oraș, fiind relativ comun ca 70-80% din locuințele vândute să fie apartamente cu 1-2 camere. De exemplu, în ultimii 5 ani pentru care avem date finale (2017-2021), nu mai puțin de 91,2% din locuințele construite în București au avut cel mult 3 camere, o pondere deosebit de mare. 67,2% au avut fie una fie două camere, configurații potrivite mai ales pentru persoane singure sau cupluri fără copii.

Locuința mică a ajuns să fie normalizată, atât discursiv cât și în imaginarul colectiv.

Pare normal ca un apartament de 2 camere să fie standardul pe piață. La fel cum au fost normalizate noile cartiere în care singura facilitate oferită sunt parcările pentru mașini. România are deja o problemă de fond cu privire la mărimea locuințelor, și anume supraaglomerarea. Am scris mai sus că un apartament cu două camere este potrivit pentru o persoană singură sau un cuplu fără copii, dar aproape toată lumea cunoaște persoane care au crescut, alături de părinți, fix în apartamente cu două camere. Acest lucru nu înseamnă că astfel de condiții sunt normale. Trei persoane locuind în două camere formează o locuință supraaglomerată.

Aproape jumătate din familii (46%) trăiesc în una sau două camere. În orașe, procentul ajunge chiar la 57%. Cifrele devin mai dramatice când ne uităm la mărimea familiilor. Trăiesc în maximum două camere, două din cinci familiile cu 3 persoane, o treime din familiile cu 4 persoane, și câte una din 5 familiile cu 5 și 6 persoane, potrivit studiilor de piață derulate IRSOP.

Ne oprim un moment și încercăm să ne imaginăm traiul zilnic al unei familii de 4 sau 6 persoane într-un apartament de 2 camere: cum se odihnesc acești oameni?

„Ne oprim un moment și încercăm să ne imaginăm traiul zilnic al unei familii de 4 sau 6 persoane într-un apartament de 2 camere: cum se odihnesc acești oameni? Cum mănâncă? Ce posibilități de intimitate există? Unde își țin lucrurile? Unde se pregătesc pentru școală sau pentru muncă? Cum gestionează preferințele divergente? Cum e atmosfera generală? În mod curios, tema densității excesive în locuințele românești lipsește din discuțiile publice și nu pare să preocupe pe nimeni, în afară de locatarii în cauză”, spunea în momentul lansării unui asemenea studiu Petre Datculescu, Directorul IRSOP.

Toate ființele vii suferă când spațiul lor de viață e supraaglomerat. Când trăiesc înghesuite, animalele se reproduc mai încet, nu își îngrijesc puii cum trebuie și devin vulnerabile la afecțiuni. Studiile au constatat că oamenii înghesuiți în spații supraaglomerate au performanțe intelectuale mai scăzute, devin mai retrași din punct de vedere social și mai puțin toleranți în relațiile interumane. Cercetările făcute de IRSOP pe această temă arată că oamenii care provin din familii numeroase înghesuite în spații strâmte raportează o creștere a iritabilității, a frustrației, a senzației de constrângere și a sentimentului că nu au control asupra vieții proprii, afirmă Datculescu.

Dar, efectul cel mai grav al supraaglomerării locative este instalarea resemnării. Oamenii se descurajează și se obișnuiesc cu ideea că nu vor putea depăși inconfortul în care trăiesc. Acest efect psihologic se numește „neajutorare învățată” (learned helplessness) și apare atunci când oamenii realizează că nu există scăpare, pentru că forțele proprii sunt insuficiente, iar ajutorul extern este absent. Familiile înghesuite nu au nevoie de compasiune, ci de ajutor, care se traduce prin acces la finanțare, prin politici și strategii guvernamentale de îmbunătățirea locuirii și mai ales prin conștientizarea publică a riscurilor traiului înghesuit, consideră Petre Datculescu.