​FOTOGALERIE Diferente intre romanii de astazi si cei din secolul XIX

„Romania era in randul lumii, era luata in seama ca toate celelalte state europene. Faptul ca Romania era in randul lumii este confirmat si in romanul lui Jules Verne – „De la Pamant la Luna”, a explicat scriitoarea Ioana Parvulescu, in cadrul unei conferinte desfasurate zilele trecute la Institutul Cultural Roman. Ce aveau in plus romanii de secol XIX fata de cei de azi: oamenii politici afisau hotarare in poze (nu era obiceiul de a afisa o figura triumfalista), nu exista inca moda de a triumfa inainte de a incepe, oamenii luau de devreme viata in serios („secolul XIX a fost secolul tinerilor”), erau atenti cu banii publici si neatenti cu banii proprii.

„Urarea din Caragiale era „Sa fiti sanatosi si veseli!”, pentru ca in secolul XIX sanatatea era o mare problema (nu existau antibiotice, se murea de tuberculoza s.a.m.d.) si veselia era de la sine inteleasa. Astazi, lucrurile s-au inversat: medicina a avansat, in schimb veselia ni s-a cam „imbolnavit”. Nu mai radem cu aceeasi usurinta cu care radeau ei”.

Inversarea raportului „regula-exceptie”: ceea in secolul XIX era regula, a devenit astazi exceptie; ceea ce in secolul XIX era exceptie, a devenit astazi regula.

„In anul nasterii lui Borges, la sfarsitul secolului al XIX-lea, un anume domn Bunescu a facut o fantana, pentru ca oamenii insetati sa isi potoleasca setea. Ea se afla la Namaiesti, langa Campulung [n.r. click mai sus pe fotogalerie]. Si ne arata ca oamenii de secol XIX nu erau preocupati doar sa critice, sa vada numai defectele, raul. In locul a 100 de guri care sa critice, ei puneau doua maini care faceau macar un lucru bun pentru contemporanii lor.

Adeseori, cand pierdeau pe cineva drag, obiceiul oamenilor de secol XIX era sa puna in loc ceva pentru bucuria multor necunoscuti. Asa este aceasta fantana. Majoritatea erau oameni buni, „bunesti”, pentru ca asemenea lucruri se faceau foarte des: gasesti pe munte o banca, o cabanita, un refugiu, fiecare se ducea si lasa ceva acolo, ca sa aiba cei care vin in urma lor. Exista un altruism, existau oameni care se gandeau la ceilalti. Fara sa-i cunoasca, fara sa aiba ceva de castigat de pe urma lor.

Cu zece ani mai devreme, un alt lucru care ne separa de cei de astazi: o imagine rara, ce face parte din Expozitia Romaniei la 1899, la Paris. In anul 1895 s-a hotarat in Europa, in Franta, sa se sarbatoreasca 100 de ani de la Revolutia Franceza (1789). In numai 4 ani s-a construit turnul Eiffel si s-a construit tot ceea ce va deveni Expozitia de la 1889. Iar Romania era in randul lumii, era luata in seama ca toate celelalte state europene. Era in Europa si era foarte bine vazuta.

Faptul ca Romania era in randul lumii este confirmat si in romanul lui Jules Verne – „De la Pamant la Luna”. Acolo, pentru proiectul acesta de trimitere al unui obuz-racheta pe Luna, se iau bani de la diverse mari banci din toata lumea. Intre aceste banci este numita si banca Marmorosch, Blank & Co. din Bucuresti. Deci cand Jules Verne a imaginat acest roman, a pus intre cei care vor finanta proiectul zborului pe Luna si o banca romaneasca. Ceea ce arata ca noi contam.

Ce ne mai desparte de oamenii de sec. XIX. O alta imagine rara: primul Guvern al lui Carol I, de la 10 mai 1866 (Carol I a calcat pe pamantul romanesc prima oara pe 8 mai, a coborat de pe vas la Turnu Severin, pentru ca apoi, pe 10 mai, sa fie primit la Bucuresti), cuprindea nume precum C.A. Rosetti, Lascar Catargiu si altii. Ce ii face sa fie deosebiti de cei de azi: faptul ca sunt hotarati.

Ei nu rad, nu era obiceiul acela de a afisa o figura triumfalista in poze, ca si cum problemele sunt deja rezolvate, totul e bine si sunt fericiti inainte de a incepe treaba. La toate alegerile vezi astazi numai zambete de pasta de dinti, care nu isi au rostul. Acesti oameni nu zambeau: pe ei se vede hotarare, o anumita darzenie, sunt hotarati sa faca ceva. Se vad altfel lucrurile. Sunt constienti de cate treburi au de facut, de cate greutati se vor lovi. In nici un caz nu exista inca moda de a triumfa inainte de a incepe, moda care nu e la noi in mod special, ci e in toata lumea.

Cei mai cunoscuti librari pe care i-a avut Bucurestiul sunt din secolul XIX (Leon Alcalay, Socec etc). Socec-tatal, la moarte, i-a lasat libraria lui Socec-fiul si ea a durat pana in perioada pre-interbelica. La Socec a aparut volumul de poezii al lui Eminescu, singurul volum publicat de Maiorescu: Poesii. Librarii erau destul de asemanatori cu ministrii si, in general, era o trasatura comuna (a barbatilor si femeilor deopotriva) de a lua lucrurile putin mai in serios si de a gandi pasii inainte. Ceea ce astazi nu se intampla”.

Alexandru Lahovary si statuia sa, construita din bani publici

Despre Alexandru Lahovary, la inaugurarea statuii lui, care se afla in Piata Lahovary, Caragiale scria: „Duminica, 17 iunie se dezveleste cu pompa cuvenita frumoasa statuie a lui Alex. Lahovary. Nu cu tirade banale vom cauta sa onoram memoria acestui om deosebit intre cei alesi ai neamului nostru… Insufle infatisarea bronzului gandul cel bun tutulor cator le e lasata mostenire aceea ce omul a crezut, iubit si aparat” (Caragiale, Moftul roman, la 17 iunie 1901).

„In acelasi timp, spune Caragiale, Lahovary nu a fost menajat cat timp a fost ministru. A fost atacat foarte mult, totusi, la moartea lui, cum se intampla in acele cazuri, i s-au recunoscut toate meritele si s-a facut o cheta publica organizata din partidul din care facea parte, pentru ridicarea unei statui. Acest lucru era foarte obisnuit.

Se ridicau statui sau se construiau monumente din bani publici. Vorba „Dati un leu pentru Ateneu” de aici vine. Dar asta nu inseamna ca li s-au cerut oamenilor bani „pe gratis”. Ci se organizau tombole sau diverse alte evenimente, la care ei cumparau bilete de 1 leu. Era o transparenta deplina in privinta folosirii banilor (pana la ultimul banut scria acolo cate bilete s-au vandut si erau publicate datele in ziar), apoi ridicau statuile si monumentele.

In stanga este o imagine aparuta in 1901, in ziarul Conversatorul. In dreapta este o imagine a zilelor noastre. Femeia reprezinta Romania, este o figura mitologica, celelalt – barbatul – reprezinta alegoric Dunarea. Se poate observa o diferenta: in mana Romaniei Agricole era o cruce. Nu stiu in ce moment, banuiesc ca in perioada comunista, crucea a fost inlocuita cu o pana. Nu am auzit nici un arhitect care sa sublinieze aceasta diferenta sau sa semnaleze cand s-a intamplat inlocuirea. Asadar, diferenta este „crucea versus pana”.

In rest, monumentul este unul dintre cele care a ramas la locul lui. A fost sculptat de Antonin Mercier, care i-a ales si locul. Conservatorii ar fi vrut sa-l puna in Piata Romana, dar sculptorul francez a zis ca e mai bine intr-o piateta si asta a fost Piata Lahovary, care in comunism se numea Piata Cosmonautilor”.

Carol I, omul providential al romanilor

„Ce ne deosebeste iarasi de oamenii de secol XIX – Carol I. Pe masura de citesc despre acest secol, imi dau seama ca a fost omul providential al romanilor – Carol I. Istoria pe care am studiat-o l-a sters complet din manuale. Practic noi nu am invatat ca a existat un Carol I. Pe masura ce citesc, imi dau seama ca omul asta a facut aproape tot ce trebuia facut. De fapt, au fost doi „Caroli”: Carol I si Carol Davila (probabil fiul lui Franz Liszt, nu este sigur), care a venit si a pus medicina pe roate.

Carol I intotdeauna finanta din banii lui, mosteniti de la familia Hohenzollern-Sigmaringen. A oferit suma de 6.000 de lei pe an (era foarte mult pe vremea aceea), pentru ca Academia sa initieze un dictionar: Etimologicum Magnum Romaniae, cel pe care avea sa il ia in serios numai Hasdeu si sa il duca pana la cuvantul „barbat” (mai mult nu a apucat sa scrie). Acest dictionar enorm, care urma sa fie baza limbii romane, a fost initiat de Carol I si finantat de el.

Biblioteca Centrala Universitara (BCU) a fost facuta tot la initiativa lui Carol I, care a spus ca si studentii sa aiba un palat vizavi de palatul lui (Sala Palatului). Primii bani i-a dat tot el si tot asa, o suma de inceput destul de serioasa.

La Busteni exista Scoala Primara, facuta tot de Carol I. Biserica din Busteni tot el a facut-o. Podul de la Cernavoda el l-a facut. Initial s-a numit chiar Podul Carol I. La acest pod, Carol a batut primul cui. Constructia a fost facuta de inginerul Anghel Saligny si este o bijuterie si astazi, are ceva asemanator cu Turnul Eiffel.

Carol s-a dus si a luptat in transee (exista marturii in jurnalele oamenilor obisnuiti, nu cineva care a fost pus sa scrie). Intr-adevar, ii datoram enorm lui Carol, care a fost uitat complet pe urma. Acum se recupereaza putin din amintirea lui”.

D-l Goe la bulivar’

„Va amintiti de D-l Goe, care se incheie cu „La bulivar’, birjar, la bulivar’!” Nimeni nu-mi spusese care e acel bulevard. Era vorba de bulevardul care astazi se numeste Elisabeta (pe atunci avea mai multe nume, in functie de portiuni). Deci bulevardul din fata Universitatii, in care erau statuile lui Mihai Viteazu, Eliade, Radulescu, Spiru Haret. Si in care se faceau serbarile de 10 mai. Cand am studiat noi D-l Goe, nu ni se spunea nimic de 10 mai: o sarbatoare, dar nu se spunea care, fiindca era Ziua Regalitatii. Locul catre care se ducea Goe cu Mamita si Tanti Mita este acesta, pentru ca acolo se aduna lumea sa vada parada de 10 mai.

La toate aceste evenimente, Carol I spunea sa nu se cheltuiasca mult, era o trasatura a oamenilor de secol XIX sa se uite la bani exact invers decat contemporanii nostri. Erau atenti cu banii publici si, in schimb, cu banii proprii erau neatenti. Foarte multi isi dadeau toata averea si isi lasau copiii mai mult sau mai putin saraci, pentru ca faceau lucruri pentru public.

Fiecare cladire care exista mai astazi in Bucuresti are o poveste de acest fel: exemplu Ateneul, ridicat din grija lui Exarhu, care a facut minuni. Bulevardul facut de Pache Protopopescu, facut intr-un timp extraordinar de scurt. Mai exista Calea Victoriei, care insa nu era bulevard, ci doar o strada mai larga. Primul bulevard, cel facut de Pache Protopescu, a fost realizat in cateva luni. Au existat probleme: expropieri, atacuri prin ziare, i s-au facut opozitii solide si totusi l-a dus pana la capat”.

Diferenta dintre oamenii secolului XIX si oamenii din perioada interbelica

„Ii despartea prapastia razboiului, care i-a ingrozit pe „tinerii Goe”. Generatia rasfatata, crescuta cum a fost crescuta la 1900, a ajuns la 1920 complet debusolata si speriata.

Intre 1890 si 1910 a fost perioada cea mai linistita si mai lejera. Exista zeci de marturii in care se vede ca oamenii chiar credeau ca s-a terminat cu razboaiele, ca lumea merge inainte, ca se va inventa inima artificiala sau lucruri de acest tip, care sa ii tina sanatosi si veseli pana mult dupa adancile batraneti, ca vor fi poate chiar nemuritori, ca totul merge spre bine.

Dupa care, a urmat acest dezastru care i-a ingrozit, Marele Razboi. Atat de tare incat, cand a inceput perioada interbelica, singura lor dorinta era sa traiasca intens, repede, s-a grabit ingrozitor ritmul de viata si se simteau sufocati. De aceea tinerii interbelici au iesit cu gandiri si trairi extreme. Se produsese o ruptura si nu mai aveau tihna si increderea pe care o avusesera in preajma lui 1900.

S-au produs schimbari pe toate planurile, inclusiv cel tehnic, au inceput si sporturile… Apoi a fost schimbarea psihica, pentru ca au devenit artizani, au devenit preocupati de probleme fara solutie, nu se mai gandeau atat de mult la viitor, nu mai erau dispusi la atatea sacrificii, au devenit mai egoisti”.

Secolul XIX a fost secolul tinerilor

„Oamenii o lua de foarte devreme in serios. Maiorescu a devenit rector al Universitatii din Iasi la 22 sau 23 de ani. Si academician putin mai incolo.

Iacob Negruzzi, cand s-a intors din Germania, unde isi facuse studiile (fusese un student aiurit, a stat si la inchisoare la un moment dat), si-a notat in jurnal ca tine sa faca ceva pentru tara. Se uita unde e nevoie de preluarea modelului din Occident si unde poate sa vina cu o idee buna de acolo.

Deci tinerii se implicau foarte mult in viata sociala, dar aveau ideea asta de a nu trece timpul peste ei (se traia mai putin in secolul XIX). La 20 de ani, ei intemeiau lucruri, erau mult mai maturi decat sunt tinerii de azi. De aceea societatea s-a numit Junimea, pentru ca mizau foarte tare pe tinerete. Nicolae Filipescu a devenit primar al Capitalei tot asa, inaintea varstei de 30 de ani”.

Nu existau diferente mari intre bogati si saraci

Despre venirea lui Ferdinand si a Mariei. „Ferdinand, cand s-a casatorit cu Maria, a fost primit la Gara de Nord, care arata formidabil.

Pentru a serba acest lucru, care s-a facut intr-o zi istorica, pe 24 ianuarie 1893, s-au ales 23 de perechi de proaspat casatoriti si ei au venit in cortegiu pe bulevard si pe Calea Victoriei. Si li s-au dat o multime de cadouri, s-au serbat impreuna cele 23 de nunti, deodata cu a lui Ferdinand si a Mariei. Ei erau deja casatoriti, dar si-au facut serbarea impreuna cu celelalte 23 de perechi, in Cismigiu, cu mese mari, la care au participat o multime de oameni. Era obiceiul: luau parte toti, din toate clasele sociale. Au primit toti cadouri extrem de bogate. De asemenea, pe mese erau cadouri pentru diversi participati.

Totdeauna se incerca sa nu fie doi insi, ei singuri si toti ceilalti casca-gura. Se incerca implicarea oamenilor. Desi comunistii spuneau invers, ca erau diferente intre bogati si saraci, nu, era exact pe dos. Exista acest spirit de implicare a tuturor”.

Citeste de asemenea despre obsesiile comune ale romanilor secolului XIX si ale romanilor din zilele noastre: Europa si gazetarii.