INTERVIU Exploratorul care spune că obișnuința cu birocrația din țară l-a antrenat pentru junglă. „Eu am noroc că sunt român”

Exploratorul român Alexandru Stermin aduce în discuție un element greu de asociat cu expedițiile în junglă și întâlnirile cu oamenii din triburi: „aventura” birocratică de dinainte, din timpul și după o expediție. „Uneori durează doi ani să fac rost de hârtii și de oameni care să mă ajute. Sunt obișnuit cu birocrația din țară, așa că nu mă mai sperie”, spune el, într-un dialog cu HotNews.ro.

• Alexandru Stermin a mers în expediţii din America de Sud până în Siberia. E licenţiat în Biologie şi în Teologie, specializat în Filosofie şi format în Psihoterapie. Se ocupă de popularizarea ştiinţei şi de conservarea naturii. Predă la Facultatea de Biologie a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca. În timpul liber, scrie cărţi: „Căzuţi din junglă” şi „Călătorie în jurul omului”, publicate de Humanitas, s-au vândut în zeci de mii de exemplare.
• El va vorbi despre relaţia pe care ar trebui s-o avem cu natura sâmbătă, 18 mai, pe scena Ateneului Român, în cadrul seriei de conferinţe „Despre lumea în care trăim”, organizată de Fundaţia Humanitas.

„Un fel de copil astral”, așa îl descrie Gabriel Liiceanu, directorul Editurii Humanitas, care l-a publicat în volum. „O apariție a cărui harismă a făcut explozie. Omul ăsta ne poate da modelul a ce înseamnă dorința de a înțelege totul. Vrea să înțeleagă natura, vrea să înțeleagă speciile care ne-au precedat, vrea să ne oglindească în cei ce ne-au precedat, vrea să-i învețe pe copii să iubească viul. Omul ăsta are să ne spună ceva despre istoria speciei noastre”, spune Gabriel Liiceanu, într-un interviu acordat HotNews.ro.

În avanpremiera conferinţei pe care o va susține la Ateneu, Alexandru Stermin povesteşte, pentru publicul HotNew.sro, despre aventurile sale prin junglă şi despre lecţiile pe care fiecare expediţie i le-a oferit.

Birocraţia din junglă și comparația cu Bear Grylls

HotNews.ro: Cum te pregătești când pleci într-o expediție?

Alexandru Stermin: Expedițiile din Brazilia, cel puțin, sunt foarte birocratice. Uneori durează 2 ani să fac rost de hârtii și de oameni care să mă ajute. Dar eu am noroc că sunt român și sunt obișnuit cu birocrația, așa că nu mă mai sperie. Şi tot trimitem hârtii și semnăm și trimitem iar prin mail și trimitem prin poștă.

– Nu-i așa, ca la Bear Grylls, te duci în sălbăticie și încerci să supraviețuiești?

– Aia nu mai e expediţie, aia e aventură. Or, eu vreau să mă întorc din expedițiile astea în care mă duc. Expedițiile pe care le fac sunt în tot felul de zone strict protejate.

De exemplu, am avut o expediție în Insula cea Mare din Brazilia, care e protejată UNESCO. Am avut noroc cu colegii mei de la Universitate din Rio de Janeiro, care m-au ajutat cu documentele, pentru că a durat vreun an și ceva ca să am acces acolo.

Anul ăsta şi anul trecut am fost în nişte triburi. Şi triburile astea sunt niște spații protejate, niște rezervații enorme, cât Belgia. Şi nu ai voie să intri acolo dacă nu ai toate permisele și dacă nu ai pe cineva cu tine care are la rândul lui niște permise. Și, în același timp, și oameni din trib trebuie să-și facă niște hârtii ca să te primească.

Îți dai seama că oamenii ăia din trib nu știu să facă hârtii. Și atunci trebuie să cauți pe cineva dintr-un oraș care să se ducă acolo şi să facă hârtiile. E incredibil! E greu să faci o expediție acolo nu doar pentru că e periculos, ci pentru că te-ngroapă birocraţia. Dar cu răbdare și cu perseverență reușești. După ce ai hârtiile, nimic nu te mai sperie. Nici măcar jaguarii nu te mai sperie.

Cum se face o expediţie în junglă

– După ce îndeplinești toate sarcinile astea birocratice, care sunt primele lucruri înainte de a porni?

– Traseul e făcut de dinainte pentru că plecăm pe un proiect, în care spunem ce vom face. După ce am obținut toate documentele, trebuie să verific dacă am toate vaccinurile făcute. Apoi, ajungem acolo, se întrunește echipa și vrem să vedem ce avem de făcut.

Dacă avem de prins păsări pe o insulă care acoperită de junglă, luăm GPS-urile şi plecăm pe traseu. Foarte greu este că trebuie să avem toate lucrurile cu noi. De obicei am două rucsacuri: unul în față și unul în spate. În rucsacul din față am mâncare și haine, iar în rucsacul din spate am tot felul de aparatură cu care înregistrăm, cu care capturăm sau unde conservăm picăturile de sânge pe care le luăm de la păsări și tot felul de alte probe biologice. Deci suntem încărcați ca niște măgari.

De obicei sunt niște puncte prestabilite în care trebuie să ajungă. Şi de obicei punctele astea sunt stabilite de o echipă care n-a fost niciodată pe insula aia. Şi te trezești că trebuie să ajungi în niște puncte în care nu poţi ajunge. Uneori, dacă e o pantă foarte abruptă, lăsăm rucsacul jos, ne urcăm pe pantă, legăm o sfoară de un arbore, coborâm, ne luăm rucsacurile şi ne tragem de sfoară ca să ajungem. Asta s-a întâmplat de foarte multe ori, pentru că e foarte important să ajungem în puncte de astea stabilite de cei care au făcut proiectul.

La un pas de moarte, în junglă: „A fost un moment psihotic”

– Ţi s-a întâmplat s-o păţeşti?

– Mi s-a întâmplat. Şi asta pentru că nu am respectat regulile. De exemplu, niciodată n-avem voie să plecăm singuri. Pentru că, dacă unul păţeşte ceva, cum n-avem telefon, n-avem semnal, trebuie să fie cineva acolo care să ajute sau să se ducă la tabără după ceilalți.

Într-o seară, după ce am terminat cu colectatul probelor, știam că am vreo 10 minute de mers până la pârâu.

Am plecat singur. Și, cum mergeam eu așa prin vegetație, am simțit că am călcat într-un cui foarte ascuţit. M-am uitat la picior, am văzut că nu am nimic, dar imediat a început să-mi pulseze mâna. Mi-am dat seama că mă muşcase un păianjen. Aveam un soi de paralizie. Și atunci chiar am crezut că mor.

M-am gândit imediat la ai mei, de acasă, ce-o să se facă dacă mor. Şi am zis să le las un mesaj video. Freud zice că atunci când te întâlnești cu moartea, e atât de greu să te gândești că tu mori încât nu te gândești la ce-o să faci tu dacă mori, ci la ce-o să facă ceilalți. Muţi frica de la tine la celălalt.

– Ce le-ai zis?

– Le-am că îi iubesc și să nu le pară rău că am murit, pentru că și dacă trăiam 3.000 de ani şi muream apoi, tot rău le părea. Şi în timp ce eram eu cu telefon în mână a început să mă lase durerea. Dar a fost un moment psihotic aş zice, că căzut acolo, îngrozit, şi, dintr-o dată, am văzut fețele oameniilor acestora pe care-i iubesc.

Dintr-o dată, ei erau acolo. Îi vedeam. Şi asta m-a liniştit foarte tare. După o vreme, mi-a trecut durerea şi am reuşit să mă întorc. De atunci n-am mai plecat niciodată singur. Unele reguli chiar trebuie respectate.

„În junglele urbane sunt locuri mai periculoase decât în jungla însăşi”

– Când oamenii vor să remarce lipsa regulilor spun: „Unde suntem aici, în junglă?”.

– Oamenii îşi imaginează jungla ca un spaţiu în care nu există reguli şi unde nu te poţi baza pe nimic. Însă eu vreau să spun că în junglă sunt reguli și că, dacă respecți regulile, ai șanse să supraviețuiești mult mai mult decât într-o junglă urbană.

Ştiu că lipsa regulilor reprezintă pentru oameni simbolul junglei. Dar eu mă duc în Brazilia de 10 ani și de fiecare dată am grijă de mine și respect regulile astea și reuşesc să mă întorc cu bine. Dar, dacă m-aș duce într-o favelă, nu cred că m-aș putea întoarce la fel de sănătos. Deci oamenii, plecând din junglă, au creat junglele astea urbane. Iar în junglele astea urbane am creat niște locuri mult mai periculoase decât jungla însăşi.

– Ai FOMO (fear of missing out, teama de a nu rata nimic, n.r.)?

– Cred că sunt un bun organizator al timpului, dar nu din frica faptului că aș putea rata lucruri, ci din altă frică. Sună macabru, dar este frica de moarte. Şi de fiecare dată când mă gândesc unde sunt pe scara vieții mele, când mă uit în jur și văd cât de spectaculoasă e lumea și ce frumoasă este, atunci îmi doresc să fac o groază de lucruri. Şi încerc să mi le organizez, ca să apuc să le fac.

Și, de obicei, toate sunt legate de două lumi: de lumea din interiorul nostru – și de aici toată fascinația pentru psihoterapie, pentru filozofie – și de lumea din exteriorul nostru – și de aici toată nevoia mea de a merge, de a căuta, de a înțelege.

– Te întreb așa ca la angajare. Ce ai vrea să știe lumea despre tine?

– Aș vrea să știe că sunt curios. Deci, pe mine curiozitatea și mirarea m-au salvat. M-au salvat de când eram copil. Am crescut într-un sat, iar universul din sat era foarte îngust, însă curiozitatea și mirarea m-au făcut să mi-l lărgesc, pentru că am ieșit și am descoperit natura.

Și apoi mi-am dat seama că, pe măsură ce am crescut, dacă în general adulții renunță la curiozitate și mirare, eu am avut norocul să le păstrez. Şi astea mă salvează încă. Deci eu sunt un curios care se miră și care caută.

Descoperirea lui Stermin: cum comunică păsările între ele

– Și care merge pe teren, iar în urma expedițiilor tale cititorii descoperă o mulțime de povești captivante. Spune-mi însă ce ai descoperit tu?

– Un lucru pe care pot să zic că l-am descoperit și l-am publicat este legat de felul în care comunică păsările. Eu, când eram mic, am crescut cu gâștele. Şi eu puteam să vorbesc cu gâștele în felul în care vorbesc gâştele între ele. (râde)

După ce am crescut și am început să studiez păsările în teren, mi-am dat seama că ele comunică între ele, dar nu doar indivizii din aceeași specie. Există un nivel de comunicare interspecific. Deci păsările din specii diferite comunică între ele pe diferite paliere iar comunicarea asta e complexă. Și atunci am făcut tot felul de experimente de etologie, adică de comportament.

De obicei, păsările care stau în zone foarte dense și care nu se văd unele cu altele comunică prin cântec. De asta păsărelele care cântă stau în copaci sau prin mlaştină, iar cele care dansează, cum sunt fazanii sau rațele, stau în zone deschise, că au o scenă deschisă unde pot să-şi etaleze penajul. Dacă ar dansa o pasăre în stuf n-ar vedea-o nimeni, aşa că ea trebuie să comunice prin semnale, prin cântece.

O altă descoperire pe care am făcut-o ține de faptul că acum 10.000 de ani, peste Europa, a fost o glaciaţiune. Înainte de glaciaţiune, erau foarte multe păsări de baltă, de mlaştină. Ele au plecat, dar nu știam unde au plecat. Am făcut tot felul de studii genetice ca să vedem în ce direcție s-au dus și cum s-au întors ele după glaciaţiune. Şi am văzut că majoritatea au venit dinspre Asia și nu din Spania, pentru că în Spania nu existau mlaştini. Astea sunt studii de etologie, de genetică populațională.

Cum ne „deschidem lumea” după epoca social media

– Cum te-au schimbat pe tine experiențele astea?

– Experiențele astea mie mi-au lărgit lumea, m-au învățat să admir, să fiu deschis și să nu mă mai compar foarte mult cu alții. Și să-mi dau seama că, de fapt, în fiecare dintre noi sunt toți oameni.

Asta nu înseamnă că trebuie să avem o lume în care să călătorim fizic, așa cum fac eu. Sunt oameni care sunt de o vastitate a ființei incredibilă și care nu s-au mișcat dintre munţi, cum era Noica. Şi a trăit în lumea aia îngustă de la Păltiniș, dar el a explorat cu spiritul și și-a păstrat o lume largă la nivel cultural. Noi trebuie să fim deschiși și să ne ducem înspre lume în diferite feluri, să ne lărgim lumea cât mai mult, cât mai mult, cât mai mult…

– Când ai timp pentru toate lucrurile astea? Să citeşti, să călătoreşti?

– Pe mine mă scoate din zona de confort frica de moarte. Există două feluri de oameni, unii care tolerează anxietatea și alții care nu o tolerează.

Eu nu tolerez frica. Dacă mă pun în pat și am impresia că este un monstru sub pat, eu nu mă acopăr cu plapuma și stau acolo. Ci, efectiv, mă uit sub pat să văd unde e monstrul. Dar mai e ceva. Marele meu noroc este că toate proiectele sunt parte din job-ul meu.

„Natura îţi dă autonomie, independenţă şi libertate”

– În Făgăraş, se organizează expediţii al căror scop e supravieţuirea. Oamenii merg pe munte ca să doarmă în pădure. De ce fac asta?

– E un început. Eu făceam asta când eram copil. Natura e un paradox. Pe de o parte te cheamă, e spendidă, te fascinează. Dar te şi înspăimântă, pentru că e periculoasă. În momentul în care ne ducem în natură singuri, fără confortul pe care îl avem acasă, senzația asta de pericol ne face să ne simțim autonomi și independenți. Natura îți stă o formă de autonomie, de independență și de libertate.

Experimentul pietonilor din pandemia COVID

– Ești profesor de etologie, de bioetică, de ecologie umană. Ce sunt astea? Ce predai tu acolo?

– Nici eu nu știu ce predau. (râde) Etologia este știința care se ocupă cu comportamentul animalelor. Noi studiem şi etologie umană, pentru că vrem să înțelegem şi oamenii. Şi facem tot felul de experimente.

De exemplu, imediat după ce a trecut pandemia, am făcut un experiment de evaluare a riscului.

Studenții mei s-au dus la trecerile de pietoni și acolo au înregistrat cine trece pe roșu. După care i-am trimis în mall ca să vadă cine nu poartă mască. În ambele experimentele, oamenii se expuneau riscului. Într-o zonă, se expuneau riscului de a fi călcaţi de maşină. În alta, riscului de a se contamina cu COVID.

Ei bine, am văzut că atunci când este vorba de trecut pe roșu, 3% trec pe roșu, pe când atunci când este vorba de a nu purta mască, 30% nu purtau mască. De ce? Undeva era un pericol vizibil, în cealaltă situaţie nu era un pericol vizibil.

Bioetica este un curs care îmi place foarte mult, pentru că vorbim despre relația pe care știința o are cu filosofia și cu etica. Încercăm să înțelegem dacă știința e bună sau nu și ne dăm seama că știința nu-i nici bună, nici rea, ci felul în care folosim descoperirile științifice e bun sau rău. Deci asta ne responsabilizează.

Ecologie umană este un curs foarte aproape de sufletul meu, pentru că explorăm relația noastră cu natura din toate perspectivele. Se crede că este cea mai interdisciplinară dintre toate ştiinţele. Pe de o parte, explorăm relația noastră cu natura din perspectiva materială, adică felul în care folosim natura, în care gestionăm resursele. Mai există o zonă în care explorăm relația noastră cu natura din perspectivă cognitivă: ce învățăm de la natură.

Dar mai există încă alte două planuri. Este un plan psihologic, unde vedem relația noastră cu natura din perspectivă psihologică: încercăm să ne găsim identitatea noastră în marea rețea a naturii și să vedem care sunt emoțiile care ne aduc aproape de natură. Și mai este planul care se ocupă de relația noastră filosofică cu natura. De aici au început toate expetițiile mele în triburi.

„Aşa cum avem un simţ etic, cred că avem şi un simţ de a şti să ne purtăm cu natura”

– „Omul și natura. În căutarea timpului tribului pierdut” este titlu pe care l-ai ales pentru dialogul pe care îl vei purta cu Radu Paraschivescu sâmbătă, 18 mai, la Ateneul Român. E vorba de conferințele despre lumea în care trăim, organizate de Fundaţia Humanitas. Cu ce mesaj ai vrea să plece oamenii?

– Conferința asta aș vrea să fie o întoarcere la trib, dar nu o întoarcere în trib. Eu cred că în copilăria speciei noastre, noi am trăit în trib. Şi, după ce am devenit adolescenți, am plecat din trib și ne-am făcut orașe.

Ei bine, astăzi ne-am trezit cât de cât adulți și mi se pare că nu știm să ne descurcăm cu lumea. Adică nu avem bun simț față de natură, nu o respectăm. Când te uiți la cineva și vezi că nu are bun simț în societate, spui că nu are cei 7 ani de acasă. E bine mie mi se pare că noi, oamenii, am uitat anii din copilăria speciei noastră, unde am învățat cum să interacționăm cu lumea și de unde am luat niște valori care ne ajută să convieţuim cu natura.

Trebuie să ne amintim aceste lucruri şi să le aplicăm astăzi în viața noastră, ca să ne fie bine și nouă, și celor din jurul nostru, și lumii în care trăim.