Sindromul Pica in muzica sau cum sa musti cu nesaţ dintr-o vioara

George Enescu le marturisea, in secolul trecut, unor apropiati ai sai: „Numai intamplarea m-a facut muzician”. Pentru Bogdan, Serban, Filip si Alexandru, membri ai cvartetului Ad Libitum, aceasta „intamplare” a purtat alte haine. A fost intai norocul fiecaruia de a se naste in familii de muzicieni, pentru ca apoi „vina” sa pice pe un fel de… „tulburare obsesiv-compulsiva” de care toti am vrea sa suferim. Seamana cu Sindromul Pica (nevoia patologica de a consuma substante necomestibile), dar in cazul de fata ii vom spune, mai simplu, „dragoste pentru muzica”. O dragoste ce se manifesta prin nevoia de a „manca muzica pe paine” sau chiar „vioara pe paine”.

Povestea Ad Libitum a inceput in anul 1988, la Universitatea Nationala de Muzica din Iasi. Patru tineri muzicieni: violonistii Adrian Berescu si Serban Mereuta, violistul Bogdan Bisoc si violoncelistul Filip Papa isi porneau ascensiunea.

Cvartetul Ad Libitum a putut fi desfacut din contopirea unui sfert de secol doar de destin. Dupa 24 de ani de repetitii, succese, aplauze si muzica, unul dintre ei si-a incetat cantecul pamantean. Adrian Berescu s-a stins din viata anul trecut, locul sau fiind luat de Alexandru Tomescu, violonistul care de cinci ani canta pe un Stradivarius apartinand patrimoniului national al Romaniei.

Componentii formatiei Ad Libitum au vorbit pentru HotNews.ro despre datoria Romaniei de a-si educa muzical copiii si despre capacitatea muzicienilor de a schimba curgerea timpului intr-o sala de concert (multe lucrari clasice au un puls care concide cu pulsul uman, de circa 60 de batai pe minut). Cum arata visul unui violoncelist: „sa reusesc sa cant de asa maniera incat publicul sa amuteasca, sa nu aplaude”.

Citeste in interviul de mai jos despre:

talent vs. munca in muzica
lucrarile clasice au de obicei un puls ce coincide cu pulsul uman: de circa 60 de batai pe minut
importanta concertelor educative (care se dadeau inainte de Revolutie)
tehnicile de predare bazate pe metoda Suzuki
alipirea dintre muzica clasica si jazz este mult mai benefica decat alipirea cu rockul
Bach este divinizat mai ales de muzicologi deoarece e multa matematica acolo

HotNews.ro: Atunci cand vorbim de capacitatea de a simti si intelege muzica, respectiv de abilitatea de a crea si a transmite muzica, apar mereu opozitii precum „nativ-dobandit”, respectiv „talent-munca”. Ne nastem setati sa gustam muzica sau tine totul de educatie?

Alexandru Tomescu: Fiecare din noi are in el o samanta pentru o inclinatie artistica. Dar nu toti dintre noi ajung sa o si fructifice. Deci noi primim samanta, dar trebuie sa o si udam. Nu cred ca exista afoni, ci exista oameni care au ales sa nu dezvolte acea latura a personalitatii lor. In fiecare dintre noi exista o latura care este sensibila la frumos, la o emotie artistica. De multe ori, suntem siliti sa ne oprim asupra altor prioritati, de multe ori economice, materiale, imediate. Si uitam de dimensiunea noastra artistica.

Arta este un mod de a organiza intr-un mod coerent frumosul. Dar frumosul este intotdeauna in jurul nostru, trebuie doar sa ne invatam ochii sa vada frumosul din jur.

Alexandru Tomescu, vioara

Cand se intampla sa ajungem intr-o sala de concert, ne dam seama ca de fapt noi putem simti: intr-un mod mult mai plenar decat daca nu am avea contact direct cu arta. Si nu ma refer doar la concerte, ci si la un film, o expozitie, o pictura, un peisaj frumos. Arta este un mod de a organiza intr-un mod coerent frumosul. Dar frumosul este intotdeauna in jurul nostru, trebuie doar sa ne invatam ochii sa vada frumosul din jur.

Despre posibilitatea de a compensa o lipsa de inclinatie prin munca: intr-adevar, se poate compensa, dar se poate compensa pana la un anumit punct. Pentru ca diferenta dintre un mare artist si un bun instrumentist e exact acel 1% in plus… Pana la un anumit nivel tehnic, toti artistii pot ajunge. Dar, pana la urma, publicul nu vine neaparat sa numere notele pe secunda pe care le canta un artist, ci vine sa simta ceva. Prin urmare, un artist e cineva care indrazneste acolo unde altii nu indraznesc, este cineva care se poate bucura de o libertate, de o creativitate care nu are intotdeauna de-a face cu munca. Munca este necesara, fara indoiala, constituie baza, nu poti sa creezi, sa zbori fara sa ai baza.

Bogdan Bisoc: Nu toti se nasc cu talent. Ca sa creezi muzica ai nevoie si de talent, dar ca sa fii un iubitor de muzica poti sa nu ai nici o legatura cu aceasta abilitate de a produce muzica. In familia mea, fratele meu este afon, dar este un mare iubitor de muzica. Iar asta se cultiva.

La mine in casa se asculta un anumit tip de muzica, iar copiii mei s-au obisnuit cu acel tip de muzica. Mai departe, daca vrei sa creezi, trebuie sa ai acel dat de la natura pe care in decursul anilor il modelezi, il upgradezi, il dezvolti cu ajutorul profesorilor, prietenilor, familiei, publicului. Si asta se formeaza toata viata. Cred ca la o varsta foarte frageda e greu sa spui ca iti place muzica. Intervin aici parintii – ei te pot indruma, iti pot arata drumul, ramanand ca mai tarziu sa vezi daca vei merge pe acel drum sau il vei parasi.

Talentul nu inseamna decat dorinta de a munci, de a dori sa fii mai bun pe zi ce trece.

Serban Mereuta, vioara

Serban Mereuta: Din experienta mea ca profesor, lucrand cu elevi si studenti de-a lungul anilor, am ajuns la concluzia ca talentul nu inseamna decat dorinta de a munci, de a dori sa fii mai bun pe zi ce trece. Am lucrat cu tineri asa-zis „mai putin dotati”, dar care printr-o munca extraordinara au reusit performante deosebite. In egala masura, am cunoscut tineri considerati extrem de talentati, dar care au ratat ingrozitor orice evolutie, pentru ca nu au stiut sa sustina ceea ce le daduse natura: disponibilitati, manualitate. Talentul, deocamdata, eu nu am reusit sa-l definesc altfel, nu am reusit sa il exprim ca pe un truism.

Filip Papa: La 40 de ani am vrut sa invat sa joc tenis. M-am dus pe terenul de tenis, am invatat loviturile si, intr-o luna de zile, reuseam sa joc destul de bine. Dupa doi ani de zile, joc la fel… Cam asta a fost dimensiunea talentului meu la tenis. Evident, daca m-as antrena cu un antrenor personal, el ar reusi sa ma duca la un nivel mai bun, dar nu mai bun decat pot eu. Cred ca asa se intampla si in muzica.

La concertul nostru de la Sala Radio, din februarie, dupa bis, am trait un moment pe care mi l-am dorit toata viata: sa reusesc sa cant de asa maniera incat publicul sa amuteasca, sa nu aplaude.

Dupa ce am incheiat ultima nota, am ramas intr-o visare, dupa care am dat sa ma ridic de pe scaun. Dar, fiind atata liniste, am ramas intr-o pozitie nefireasca, asa, intr-o semi-ridicare…

Cred ca puteam sa stam si cinci minute si nu s-ar fi aplaudat. A fost un moment extraordinar.

Filip Papa, violoncel

Unii incep cu niste avantaje extraordinare, in primul rand din punct de vedere fizic, caci trebuie sa fii foarte bine dotat pentru muzica, sa ai o conformatie specifica. In trecut, copiii care erau adusi la scoala de muzica erau alesi si pe criterii fizice, nu doar auditive. Ni se dadeau niste teste, sa vada daca auzim bine, iar dupa aceea eram indrumati catre un instrument sau altul, in functie de abilitatile fizice.

Cred insa ca este important si mediul in care ai crescut. Eu am crescut, la fel ca toti colegii mei, intr-un mediu artistic: parintii nostri (macar unul dintre ei) au fost muzicieni. Asta este un noroc fantastic! Ne-au obisnuit de mici cu dragostea pentru muzica. La varsta frageda in care se incepe muzica nu stii exact ce vrei, esti pus de parinti sa faci, apoi descoperi pe parcurs ca iti place.

Pentru mine este foarte importanta partea de dragoste pentru muzica: trebuie sa iti placa atat de mult muzica, incat sa te pierzi pur si simplu. La concertul nostru de la Sala Radio, din februarie, dupa bis, am trait un moment pe care mi l-am dorit toata viata: sa reusesc sa cant de asa maniera incat publicul sa amuteasca, sa nu aplaude. A fost pentru prima oara cand mi s-a intamplat acest lucru formidabil, acea magie. Dupa ce am incheiat ultima nota, am ramas intr-o visare, dupa care am dat sa ma ridic de pe scaun. Dar, fiind atata liniste, am ramas intr-o pozitie nefireasca, asa, intr-o semi-ridicare… Stateam si nu-mi venea sa cred ce se intampla. Intr-un final, am hotarat sa ne ridicam. Cred ca puteam sa stam si cinci minute si nu s-ar fi aplaudat. A fost un moment extraordinar.

HotNews.ro: Putem spune ca muzica are darul, uneori, de a schimba curgerea normala a timpului?

Filip Papa: Da, muzicienii pot face ca timpul sa curga altfel pentru cei care sunt in sala. Multe lucrari au acest puls, care cumva coincide cu pulsul uman, de circa 60 de batai pe minut. Sunt foarte multe lucrari clasice care au aceasta metrica, 60-70-80. Si atunci oamenii se obisnuiesc sa aiba acest puls in mod firesc. Asa s-ar putea explica de ce place atat de mult muzica clasica: pentru ca se potriveste cumva cu bataile inimii, batai pe care noi le-am simtit in burta mamei.

Ca artisti, noi ne permitem aceste licente, de a ralenta muzica, de a accelera metrica, de a creste sau de a scadea tempoul. Si astfel publicul traieste mai repede sau mai incet. In cadrul unei ore sau doua de concert, timpul se duce inainte si vine inapoi.

Alexandru Tomescu: Este vorba de un ritm fiziologic al succesiunii evenimentelor muzicale, care se aranjeaza in mod natural exact pe aceste 60 de batai pe minut. Majoritatea pieselor de muzica usoara sunt aranjate pe 60 sau pe subdiviziuni ale acestui 60. La fel si in muzica clasica: sunt foarte multe piese in care tempoul cel mai natural este acest 60: Ciaccona de Bach, la modul ideal, curge la 60 de batai pe minut.

De ce place atat de mult muzica clasica: pentru ca se potriveste cumva cu bataile inimii, batai pe care noi le-am simtit in burta mamei.

Filip Papa, violoncel

Pe urma, la fel, in functie de evolutia fiziologica a interpretului, pe masura ce artistii inainteaza in varsta, tempourile incep sa se dilate. Sergiu Celibidache, in ultimii lui ani, avea niste tempouri incredibil de lente, in special la simfonii. Sigur, atunci cand aceasta dilatare a timpului este dublata de capacitatile unui artist iesit din comun, atunci el poate sa creeze o muzica speciala.

Insa in clipa in care dilati timpul, tu maresti foarte mult presiunea. Si daca tu nu ai in tine, ca artist, aceasta putere de a sustine aceasta tensiune, atunci muzica se rupe si isi pierde consistenta. De aceea, intr-un fel, e mult mai usor sa canti mai repede decat sa canti mai rar.

HotNews.ro: Statisticile arata ca un sfert dintre copiii lumii sufera de foame. Din punct de vedere muzical, situatia este insa foarte buna. Daca ne uitam, spre exemplu, la continente ca Africa si Asia, constatam ca cei mici sunt invatati sa cante macar la un instrument muzical: e un fel de mod firesc de petrecere a timpului, ori de a fi in rand cu lumea. Este nevoie, in Romania, de aceasta educare, de aceasta transmitere mai departe a pasiunii pentru muzica?

Pe masura ce artistii inainteaza in varsta, tempourile incep sa se dilate. Sergiu Celibidache, in ultimii lui ani, avea niste tempouri incredibil de lente, in special la simfonii.

Alexandru Tomescu, vioara

Bogdan Bisoc: Ar trebui ca orele de muzica sa fie in continuare sustinute, respectate, pentru ca si publicul se educa. Daca iei acum, de pe strada, un om care nu a aflat absolut nimic despre muzica clasica, ai o misiune foarte dificila. Dar se poate face ca pe vremuri…

Imi amintesc ca la noi, la Filarmonica din Iasi, erau abonamente pentru elevi si studenti, la preturi modice. Si veneau cu profesorul de muzica la concert, in grup, vinerea. Si poate nu pe toti, dar pe unul sau doi daca ii iei, ei vor deveni parte din publicul tau, pe care ti-l cresti.

Acum, ca avem televiziuni, publicitate, oferta este foarte mare in toate domeniile. Daca un pic s-ar da si pe televiziuni mici calupuri, sa stie despre ce e vorba, sa nu se sperie, ar fi perfect. Avem insa si noi, interpretii, o misiune: sa facem poate, uneori, spectacole cu muzica mai usoara, mai accesibila pentru publicul neinitiat.

Sunt tari ca Olanda, Germania, in care in familie, in particular, copilul face un pic de pian, un pic de vioara, un flaut, totul cu profesor. Ti se deschid anumite orizonturi, vezi ca muzica nu e chiar atat de grea si te apropii de ea. La un moment dat, din 10 oameni, unul poate vine constant la concerte sau se apuca de un instrument.

Inainte de ’89, selectia la facultate era crunta. Erau selectia din scoala, treapta intai, treapta a doua… mancai vioara pe paine. Cand am dat eu la facultate, era un singur loc la Bucuresti, un singur loc la Iasi (intr-un an era la Iasi, intr-un an la Cluj). Eram 9 oameni pe un loc. Mancam instrumentul! Lucrurile se faceau asa: parintii aduceau copiii in clasa intai, faceau triere dupa talent si aptitudini, dupa care se incepea cu studiu puternic, apoi venea trierea valorica.

Serban Mereuta: Cred ca educatia muzicala este extrem de importanta. Nu degeaba, in Japonia, a existat la un moment dat un experiment care a generat si o metoda pentru studiul viorii, metoda Suzuki, care a fost implementata in foarte multe scoli. Studiul viorii porneste de la niste instrumente micute, pentru copii de 5-6 ani, viori vopsite in roz, in galben, ca sa atraga estetic.

Subtratul e ca s-a descoperit ca acest cantat la vioara dezvolta niste abilitati psihice deosebite. Si mai ales capacitatea de a conduce. De ce? Pentru ca acest cantat la vioara si, evident, si la celelalte instrumente, necesita o atentie distributiva exceptionala. Intr-o fractiune de secunda trebuie sa controlezi felul in care tragi arcusul pe coarda, felul in care pui degetul pentru a emite un anumit sunet, vibrato, schimburi de pozitie, apasarea arcusului… Sunt o multitudine de variabile, la un moment dat numarasem vreo 27, care se intampla intr-o fractiune de secunda, pe care trebuie sa le ai permanent in control. Evident ca in timp asta dezvolta anumite abilitati.

Si asta era motivul pentru care s-a implementat in Japonia aceasta metoda Suzuki, care vad ca mai nou este folosita si la noi. Macar si pentru o asemenea pornire (care nu e neaparat sa duca la performanta artistica), macar pentru dezvoltarea intelectului – si tot ar fi necesara.

S-a descoperit ca acest cantat la vioara dezvolta niste abilitati psihice deosebite. Si mai ales capacitatea de a conduce.

De ce? Pentru ca acest cantat la vioara si, evident, si la celelalte instrumente, necesita o atentie distributiva exceptionala.

Sunt o multitudine de variabile, la un moment dat numarasem vreo 27, care se intampla intr-o fractiune de secunda, pe care trebuie sa le ai permanent in control. Evident ca in timp asta dezvolta anumite abilitati.

Serban Mereuta, vioara

Filip Papa: Asiaticii (indienii, spre ex.) invata sa cante la instrumente inca din copilarie, dar e vorba de instrumente traditionale. Stim de la filmele lor ca ei canta, toata ziua, toti. Dar asta e o emulatie, pentru ca ei vad aceste filme, isi doresc sa ajunga tot asa. Plus ca este un popor foarte talentat. Ii compari pe ei cu europenii de veche cultura, germanii, olandezii – isi indruma copiii sa cante tot muzica lor traditionala, care este Bach, Mozart, Hendel. Dar si la noi a fost asa ceva, cand multi oameni cantau la fluier, la nai, la tambal. Practic este o muzica traditionala.

Noi ar trebui sa aducem aceasta cultura. Si am incercat, am adus-o, am imprumutat cultura europeana si am incercat sa o transformam intr-o traditie. Dar cred ca nu este suficient timp de cand am inceput noi sa facem asa ceva. Observam asta si in numarul de compozitori. Daca este sa luam compozitorii din epoca clasica, noi nu avem in Romania. La noi, compozitorii incep de cand era Ravel (muzica impresionista), oricum, mult mai incoace. Au plecat din tara, au invatat in scolile europene si au venit acasa: Ciprian Porumbescu, George Enescu.

Inainte de ’89, selectia la facultate era crunta. Era selectia din scoala, treapta intai, treapta a doua… mancai vioara pe paine.

Cand am dat eu la facultate, era un singur loc la Bucuresti, un singur loc la Iasi (intr-un an era la Iasi, intr-un an la Cluj). Eram 9 oameni pe un loc. Mancam instrumentul!

Bogdan Bisoc, viola

Cred ca avem de surmontat acest handicap. Iar pentru asta trebuie ca noi, muzicienii (care ne-am educat in spiritul european) sa venim spre public, spre tineri si spre copii. Cred ca este capital rolul acelor concerte educative care se dadeau inainte de Revolutie, chiar la Filarmonica din Iasi. Erau niste concerte educative duminica dimineata, la ora 11:00, la fel ca acele concerte educative ale lui Bernstein, pe care le-au vazut foarte multi la televizor. Era o muzica mai facila, spre exemplu Saint Saens – „Carnavalul animalelor”. Ai ce sa explici acolo, pentru ca fiecare instrument imita un animal sau spiritul unui animal, iar copiii sunt foarte placut impresionati de aceste comparatii, ei trebuie sa gaseasca niste asemanari intre un instrument si ceva pe care ei il stiu deja).

Or aceasta metoda Suzuki tocmai asta face. Incepand cu baiatul meu, am avut in mana o astfel de metoda. Ea se bazeaza pe niste cantecele pe care copiii deja le-au auzit: Happy Birthday sau muzica internationala stiuta de toata lumea. Si nu e muzica scrisa pe note, ci sunt niste culori, niste desene, copiii nu invata nota do, ci vad o culoare, un desen, iar translatia asta se face mai usor. E foarte greu sa incepi sa ii inveti notele, tu sa te gandesti mereu sa faci o traducere din asta, practic dintr-o limba straina, incontinuu.

E aici un limbaj de care muzica populara nu are nevoie. Muzica indiana nu are nevoie de asa ceva, caci se invata dupa ureche. Metoda Suzuki este o invatare dupa ureche, tu nu mai citesti, e ca invatarea limbii ca om care nu stie sa citeasca, dar stie sa vorbeasca.

HotNews.ro: Pentru cine este muzica clasica? Pentru cei la costum si papion, pentru cei la sacou si cravata, sau pentru cei la blugi si camasa?

In Japonia, a existat la un moment dat un experiment care a generat si o metoda pentru studiul viorii, metoda Suzuki, care a fost implementata in foarte multe scoli.

Studiul viorii porneste de la niste instrumente micute, pentru copii de 5-6 ani, viori vopsite in roz, in galben, ca sa atraga estetic.

Serban Mereuta, vioara

Serban Mereuta: Cred ca muzica e facuta de oameni pentru oameni. Sigur ca, mai departe, bunul simt si, de ce nu?, anumite conveniente trebuie sa ii indemne pe fiecare sa respecte o sala de concert si pe artistii care canta muzica respectiva. Dar atata tot. Nu imi pot imagina ca vor exista la Sala Filarmonicii derapaje vestimentare care sa duca la atentionari. Sincer, e lucrul care ma intereseaza poate cel mai putin. M-ar interesa ca salile sa fie pline la concerte, indiferent de costume. Fiecare stie care e limita bunului simt.

Bogdan Bisoc: Sa vezi cati mai multi tineri venind, ca sunt in blugi sau nu, asta conteaza mai putin. Normal ca oamenii mai in varsta vin la costum, la papion.

Filip Papa: Pana la urma, in momentul in care orice tanar sau individ este invitat acasa la cineva, el nu pleaca asa cum era imbracat. Se gandeste putin: totusi cum ma imbrac? In Olanda am vazut oameni imbracati relaxat, lejer, nu cu papion sau cravata, dar cu un sacou, o camasa chiar desfacuta la gata.

HotNews.ro: Se poate observa, in ultimii ani, o tendinta de a alatura muzica clasica de rock. Spre exemplu Mozart Rocks, eveniment organizat in Romania. Este aceasta o directie buna?

Serban Mereuta: Si marii compozitori la un moment dat au rup niste tipare si au mers mai departe. Sigur, poate nu punand impreuna rock si Mozart, dar de ce nu?

In loc de Mozart Rocks, as merge mai mult spre Eugen Ciceu, marele pianist roman de jazz, care facea Mozart sau Bach pe jazz.

Alipirea dintre muzica clasica si jazz este mult mai benefica decat alipirea cu rockul, pentru ca rockul inseamna batai de tobe, zgomot care distorsioneaza putin discursul lui Mozart.

Filip Papa, violoncel

Filip Papa: Sunt de acord cu experimentele de genul Mozart Rocks. Se incearca apropierea dintre artistii de muzica clasica cu cei de rock sau pop, pentru a face evenimente si pentru a atrage mai mult public. Totusi, de cele mai multe ori nu e o relatie directa si clara in muzica respectiva.

Daca asculti Bohemian Rhapsody, celebra piesa Queen, in care muzica e cantata doar de ei (nu au nici un invitat), o sa constati ca acolo este o simfonie de muzica aproape clasica, oricum e mai clasica decat Stravinsky, cu libertati muzicale. Daca il iei tot pe Freddie Mercury, de data aceasta cu Montserrat Caballe – vei avea o combinatie superba, acolo este o muzica extraordinara!

La noi, s-a incercat Felicia Filip cu Iris, care nu e la fel de frumos ca Freddie cu Montserrat, dar tot e ceva. Acuma se incearca Holograf cu Angela Gheorghiu. Am ascultat o piesa a lor la radio: este ingrozitoare, sinistra. Separat, ii apreciez foarte mult: Holograf imi place foarte mult, iar pe Angela Gheorghiu o iubesc! Dar alipirea dintre ei nu merge. Este ingrozitoare! A mai fost si colaborarea dintre Angela Gheorghiu cu Stefan Banica – la fel, nu se potriveste.

In loc de Mozart Rocks, as merge mai mult spre Eugen Ciceu, marele pianist roman de jazz, care facea Mozart sau Bach pe jazz. Alipirea dintre muzica clasica si jazz este mult mai benefica decat alipirea cu rockul, pentru ca rockul inseamna batai de tobe, zgomot care distorsioneaza putin discursul lui Mozart. Daca Mozart ar fi auzit acuma, bineinteles ca ar fi fost revoltat sa auda asa ceva. Pe de alta parte, daca Mozart traia dupa Ceaikovski, fiti convinsi ca nu scria ca el, ci mai ceva decat Ceaikovski, pentru ca el avea o evolutie in muzica.

HotNews.ro: De ce credeti ca Bach este atat de apreciat in lumea muzicii clasice? Multi il divinizeaza…

Holograf imi place foarte mult, iar pe Angela Gheorghiu o iubesc! Dar alipirea dintre ei nu merge. Este ingrozitoare!

Filip Papa, violoncel

Serban Mereuta: Niciodata nu am fost niciodata in stare sa raspund la intrebarea „ce compozitor imi place cel mai mult”. Educatia si cariera m-au obligat sa invat sa cant toate stilurile muzicale, sa inteleg cam tot ce s-a scris in muzica, de la preclasici si pana la compozitorii contemporani. Mi-e greu sa spun ca unul sau altul e neaparat „esenta suprema”, un fel de divinitate a muzicii.

Bogdan Bisoc: Cred ca Bach e foarte iubit de muzicologi, cred ca de cei care analizeaza. E foarte multa matematica acolo. Ei vad si altceva acolo, in afara de muzica. Noi, ca interpreti, nu prea ne uitam. La analiza, normal ca mai disecam lucrarea, dar la un moment dat trecem de etapa asta, de aici incolo lasam muzica sa curga. Or, pentru ei, cred ca Bach este foarte riguros. Si asta le place unora. Practic ai libertatea muzicii, dar pusa pe niste forme foarte bine stabilite. La Bach nu prea ai ce sa misti in stanga, in dreapta… Asta-i drumul – il tii!

Adevarul este ca Bach, la scoala, e piatra de hotar. Nu poti sa termini Conservatorul si sa nu canti Sonatele din Bach. E absolut de netrecut. Dar nu pot sa spun ca imi place cel mai mult. Nu exista absolutul. Acum imi place Beethoven, acum imi place Mozart, acum imi place altul. In toti gasesti ceva foarte frumos.

Despre membrii formatiei Ad Libitum

Alexandru este cel mai nou membru al cvartetului si imblanzitorul viorii I. A fost un impatimit al muzicii de camera inca din copilarie, cand sustinea recitaluri alaturi de tatal sau, Adrian Tomescu. Din anul 2006 a inceput sa cante in formula de trio, sustinand concerte in zeci de orase din tara si strainatate. A studiat muzica atat in Romania, cat si in strainatate, in Elvetia si in Statele Unite ale Americii. La scurt timp dupa absolvire a inceput sa primeasca ovatii pe cele mai renumite scene ale lumii. Adoratia lui pentru vioara depaseste limitele normale ale spatiului si timpului.

Serban – Formula de cvartet de coarde (doua viori, viola, violoncel) este considerata ca fiind cea mai omogena si cea mai ofertanta dintre toate formatiile de muzica de camera. Incepand cu Joseph Haydn – considerat parintele cvartetului de coarde.

Bogdan este maestrul violei – forta gravitationala care tine laolalta celelalte trei instrumente. Cvartetul de coarde este un „instrument perfect” cu 16 coarde, care cuprinde tot ambitusul vocii umane.

Filip – Nu a avut nici o indoiala ca vor reusi, aveau dorinta, vointa si puterea. Varianta ratarii nu a fost niciodata o posibilitate. Cu cine au concurat? Cu toata lumea! Ce i-a diferentiat? Determinarea, talentul si orele nesfarsite de repetitie.

In luna aprilie se va lansa primul compact disc semnat Ad Libitum in noua componenta. Sunetul va fi realizat de Jakob Haendel, celebrul inginer de sunet de origine germana, detinator de premiu Grammy, un sinonim al Oscarului pentru lumea sunetelor. Jakob Haendel a lucrat alaturi de nume importante ale muzicii clasice precum Joshua Bell sau Gidon Kremer, dar colaboreaza frecvent si cu binecunoscuta formatie de rock Rammstein. Alexandru Tomescu se afla la al doilea proiect cu Jakob Haendel, primul fiind ocazionat de inregistrarea CD-ului „Alexandru Tomescu. 24/24” – integrala Capriciilor de Niccolo Paganini, lansata anul trecut pe piata romaneasca.