Cum și-a dat seama singur un tânăr din București că are autism funcțional. „Simțeam că ceilalți sunt o specie și eu sunt alta“

Cristian* are 36 de ani și e ceea ce, generic, se cheamă un adult cu autism funcțional. Adică, de bine, de rău, funcționează în societate. Are un job și se descurcă singur. Deocamdată se descurcă, spune el, pentru că, de fapt, simte că stă zi de zi cu securea deasupra capului. Se luptă cu disfuncția executivă care îi dă bătăi de cap și, mai nou, cu anorexia. În rest, Cristian e o enciclopedie de informații. Știe o mulțime de lucruri, are multe răspunsuri pentru că, așa cum el însuși spune, trăind într-o închisoare psihică, a avut timp să rumege o mulțime de informații. În completare, pentru a afla mai multe despre autism și de ce e dificil de diagnosticat autismul la adulți, am stat de vorbă și cu Ana-Maria Exergian, medic primar psihiatru.

Nu e ușor să intri în contact cu o persoană adultă cu autism. De obicei, organizațiile neguvernamentale se preocupă de soarta copiilor, dar despre adulți nu auzi mare lucru. E ca și cum, când cresc, foștii copii cu autism dispar. Poate pentru că autismul e greu de diagnosticat la adulți, poate pentru că, odată cu vârsta majoratului, diagnosticul de autism al copiilor se făcea dispărut până recent, poate pentru că stigmatizarea e atât de mare încât propriile familii îi țin ascunși pe cei cu autism sever, poate pentru că cei cu autism funcțional preferă să păstreze tăcerea, ca să nu fie arătați cu degetul.

Le-am scris celor de la Asociația pentru Neurodiversitate și le-am spus ce caut: un adult cu autism, eventual unul integrat, cu loc de muncă și care se descurcă singur. De ce? Ca să-i scriu povestea. Ca să vadă și alții că autismul nu înseamnă numai copii care nu pot să vorbească, deși înseamnă și asta.

Primesc un contact, vorbesc prin mesaje cu personajul meu și stabilim să ne întâlnim în zona Obor. Cu o zi înainte, mă avertizează: „TSA (n.r. – tulburările din spectrul autist) și disforia de gen vin des împreună, adică persoanele cu TSA au șanse de șapte ori mai mari să aibă și disforie de gen. La mine este și disforia de gen și probabil vei găsi găsi dificil cum să mi te adresezi, din cauza ei”, îmi spune ea. Sau el. Sau nu știu. Rămâne de văzut.

Disforia de gen se referă la suferinţa sau disconfortul psihologic resimţit de unele persoane în legătură cu sexul lor biologic. Cei care suferă de disforie de gen s-au născut cu un sex, dar se identifică, emoțional, ca fiind de celălat gen: un bărbat se poate simți femeie și invers.

Vine întâlnirea. E frig și trebuie să te îmbraci gros. Personajul meu poartă o geacă kaki, mască, un fular înfășurat până sub ochi și are gluga pusă pe cap. Îi văd doar ochii mari, căprui, și șuvițele lungi de păr șaten deschis care-i ies de sub glugă. Are vocea mai groasă și vorbește graseiat. Nici măcar acum nu pot să mă prind care e sexul lui biologic. Parcă sunt în fața unui ou cu surprize și nu știu ce-o să primesc.

Articolul poate fi citit în întregime pe www.smartliving.ro