Părinții mei m-au convins că două persoane care nu se prea plac se pot iubi

Antidepresivele pe care le ia taică-miu își fac efectul în ziua în care Rusia atacă Ucraina. 24 februarie 2022 mă găsește în apartamentul părinților mei din Motru. Profit de telemuncă să mai salvez niște bani și să mai petrec niște timp cu ei.

– Gata, o să ne distrugă ăștia, zice tata urmărind știrile la micul televizor din bucătărie.

Parcă are o urmă de zâmbet pe buze.

Mama ne întreabă ce vrem să mâncăm.

Tata îi spune: 

– Dacă te întreb unde-i Ucraina pe hartă, pun pariu că nu știi să arăți. 

Ea nu-l bagă în seamă.

Eu îi răspund printre chicoteli:

– Niște ficăței cu piure.

Îmi doresc să fie și soră-mea acasă. Între noi doi e o diferență de 6 ani, eu fiind fratele cel mare. Abia pe la cei 23 de ani ai mei și 17 ani ai ei am putut să vorbim pentru prima dată serios despre ai noștri. Îmi amintesc că într-o zi am întrebat-o:

– Auzi, Evi, tu ce părere ai despre ei?

– Adică?

– Adică vreau să știu cum ai simțit tu relația lor, cred că avem experiențe diferite. 

A stat o clipă pe gânduri, apoi mi-a spus:

– Mereu mi s-a părut că nu se prea plac.

Am râs.

– Și mie, i-am zis.

Mă îngrijorează faza cu războiul, din toate motivele posibile, dar mai ales pentru că am niște colegi la muncă din Ucraina. Mulți. Am băut cu ei în teambuildinguri, m-au învățat cântece anti Putin, și, la un moment dat, chiar m-am pupat cu o colegă din Lviv. Deci am o legătură personală cu ce se întâmplă acolo. Însă, în același timp, mă gândesc că poate o să avem mai puțin de muncă dacă ei n-o să poată să-și ducă proiectele mai departe. Apoi mă simt foarte prost că gândesc așa, deschid televizorul, intru pe Netlfix, și dau play la Once upon a time in the west.

 – Ce-s ăștia, mă, cowboy? mă întreabă tata.

– Da.

– Îți plac astea cu cai, zice el și se scarpină pe chelie.

– Îmi plac, da, dar nu e doar despre cai.

– Mie nu-mi plac astea cu cai.

Își trage nasul cu un sunet sec. Are o deviație de sept avansată, dar nicio intenție de operație.

– Așa lucrezi tu? îmi zice tata după ce mă vede verificând ceva pe telefon.

– Da.

–– Bă-i, dă-l dracu’, de pe telefon, ce servici e ăla?

– Am muncit mult ca să nu muncesc, îi zic și dau un pic volumul mai tare.

Tata se trântește-n pat, își scoate telefonul din buzunar și se uită la niște tiktok-uri de TIR-iști. Între timp mama intră-n cameră fără un scop precis. Începe să-l certe pe taică-miu că stă prea mult pe telefon.

– Vezi că iar îți plesnește sângele din ochi! strigă mama.

– Tiktok-ul mi-a vindecat depresia, zice tata fără să-și ia ochii din ecran. 

Poate că un copil n-ar trebui să-și dea cu părerea despre dragostea părinților. Însă sunt din ce în ce mai convins că doi oameni care nu prea se plac se pot iubi. Știu că sună paradoxal. Adică iubirea poate să fie o formă profundă de angajament dincolo de sentimentele clasice. Mama a rămas alături de taică-miu în niște condiții groaznice, practic tata a existat câțiva ani doar din punct de vedere fizic, și atât. El a suferit un episod depresiv major în preajma anilor 2000, în apropierea eclipsei, iar ea a trebuit să se descurce singură cu doi copii mici. Mulți ani mai târziu mi-a zis:

– Nici acum nu știu cum m-am descurcat singură, trebuia să mă duc și la muncă, și să fac teme cu tine, iar Evelina era mică și n-avea cine să mă ajute.

Faza cu ajutorul e doar parțial adevărată. Una dintre cele mai vii amintiri din perioada aia a fost atunci când mama a venit să mă ia de la grădiniță. Fusese la piață, îl lăsase pe tata singur cu sora mea care avea doar câteva luni. Când am ajuns în fața ușii apartamentului nostru de la etajul patru, ea a băgat cheia în broască, a rotit, dar nu s-a întâmplat nimic. O altă cheie era deja băgată pe interior. Ea a început să tremure ca atunci când se instalează hipotermia. Lovea ușa și cu pumnii și cu picioarele. Cu toată forța. Eu am început să plâng cu sughițuri și să mă agăț de ea. Tata lua un niște pastile puternice. Tratamentul îl trimitea într-un somn profund, dar panica mamei îi țipa în ureche că s-ar putea să-i facă rău soră-mii. Apoi am apelat la vecinul de vizavi care a venit cu un ciocan și-a spart ușa. Abia când am intrat în dormitor tata s-a trezit din somn și s-a uitat foarte nedumerit la noi.

Să suferi de-o boală psihică la început de mileniu, într-un oraș ca Motru, e un subiect de film premiat la festivaluri obscure. 

Citește continuarea pe platforma editorială UNFINISHED LOVE STORIES.

Acest text face parte din proiectul UNFINISHED LOVE STORIES – o platformă editorială ce publică povești reale despre iubire în sens larg. În fiecare duminică dimineață, vei putea citi pe Hotnews.ro și pe unfinishedlove.ro o nouă poveste ce dă iubirii o nouă valență. Dacă ai și tu o întâmplare adevărată, unică și imperfectă, care explorează universul relațiilor contemporane, trimite-o către echipa editorială.

Articol scris de Romulus Boldea

Parteneriat media