A căzut cortina peste marile tururi cicliste. Toamna-i ici, vara-i departe…

Duminică, 11 septembrie, o zi de vară în București în care despre toamnă nu ne-au vorbit decât puținele frunze arămii de pe trotuare și alei, o zi plină de evenimente sportive. La New York foarte tânărul Carlos Alcaraz avea să câștige US Open, la Madrid un regal ciclist: în „Ceratizit Challenge by La Vuelta” Elisa Balsamo câștiga ultima etapă în capitala Spaniei, iar Annemiek van Vleuten tricoul roșu și totodată Marele Șlem, cu victorii la general în toate marile tururi; la masculin Juan Molano obținea și el o victorie de etapă pentru UAE Team, în timp ce tânărul Remco Evenepoel a rămas în roșu, câștigând primul său mare tur.

Bucureștiul s-a strecurat abil în poveste, cu finalul Turului României, care i-a purtat pe cicliști pe bulevardele Kiseleff și Aviatorilor pe un circuit parcurs de cincisprezece ori, totalizând 96 de km, etapă pe care a câștigat-o în final cehul Daniel Babor, de la Elkov Kasper.

În galben, la final, a rămas scoțianul Mark Stewart, de la Bolton Equities, iar pe locul al doilea și cel mai bine plasat ciclist român în clasamentul final (tricou albastru) a fost Cristian Răileanu, de la echipa națională a României. Chiar dacă Turul României nu adună decât echipe continentale sau pro-continentale și nu are un nivel foarte ridicat, a beneficiat în acest an de difuzarea rezumatelor etapelor pe canalul „Eurosport 1”, ceea ce sperăm că l-a făcut mai vizibil.

Turul ciclist al Sibiului este, din acest punct de vedere, mai cunoscut decât Turul României și beneficiază, probabil, de o fereastră de poziționare mai bună în calendarul competițional, pentru că anul acesta a adus în România șase echipe de world tour, adică Jumbo Visma, Bora-Hansgrohe, Astana, Lotto Soudal, Israel Premier Tech și Cofidis, ceea ce nu este tocmai de colo.

Competiția de la Sibiu este mai dură, șapte locuri din primele zece fiind ocupate de cicliști ai echipelor de world tour. Sportivii noștri cel mai bine clasați în Turul Sibiului au fost Emil Dima, pe locul 19 și Cristian Răileanu, pe locul 23, departe de podium.

S-a tras cortina peste marile tururi cicliste și în fiecare an rămân cu o nostalgie pentru că, în ce mă privește, finalul Vueltei este sinonim cu sfârșitul sezonului estival, chiar dacă vom mai beneficia până la sfârșitul anului 2022 de un alt mare regal sportiv, oarecum neobișnuit – Campionatul Mondial de fotbal organizat de Qatar.

Competiția va fi inedită pentru că împinge mult în iarnă, cu o finală jucată cu o săptămână înaintea Crăciunului, un regal fotbalistic cu care eram obișnuiți vara, urmărind meciurile la vreo terasă, cu o bere alături. În acest an încercăm varianta cu vin fiert și pături pe picioare.

Revenind la ciclism, am remarcat cum o vară întreagă marile tururi au scris istorii ce nu te pot lăsa indiferent, cu performanțe remarcabile, unele neașteptate, dar și triste sau regretabile întâmplări care au marcat performanța unor sportivi care au investit speranță și efort, dar au fost nevoiți să cedeze în fața implacabilului. Și, da, am avut și noi sportivi prezenți în marile tururi în acest an: mă refer la Manuela Mureșan, care a participat în Vuelta feminin, ocupând locul 101 în clasamentul general[1].

Manuela Mureșan a început ciclismul de performanță în urmă cu șapte ani, a participat la curse de șosea, mountain bike și triatlon și este campioană națională la cross-country olimpic (XCO). Participarea ei la challengerul feminin La Vuelta a fost menită mai degrabă să-i confere experiența unui mare tur profesionist, iar echipa sa – Soltec Team (spaniolă și ea) – i-a acordat încredere și prilejul de a fi alături de numele mari ale ciclismului feminin mondial.

Istoria marilor tururi cicliste din acest an a fost plină de evenimente impresionante și recunosc că și pe mine, ca pe mulți alții deopotrivă, m-au impresionat noua generație de cicliști care își face loc, cu Jonas Vingegaard, Tadej Pogacar sau Remco Evenepoel, dar și ghinionistul Egan Bernal, care în ianuarie, la un antrenament acasă, în Columbia, s-a accidentat foarte grav, dar a găsit puterea să revină miraculos în competițiile mari prin La Vuelta.

La fel de impresionante au fost retragerea din ciclismul profesionist – cu turul său de onoare de la Madrid – a veteranului spaniol Alejandro Valverde, sau performanța unică a ciclistei olandeze Annemiek van Vleuten, campioană mondială în 2021, câștigătoare a challengerului La Vuelta în 2021, apoi a Giro, Tour de France și Vuelta în 2022, dominând autoritar marile competiții pe șosea la care a participat în ultimul an.

Impresionant a fost și campionul olimpic Richard Carapaz, care a urcat pe podium în Tour de France în 2021, apoi a câștigat medalia de aur la cursa olimpică de șosea de la Tokio, a ocupat locul al doilea în Giro în acest an și a sperat la podium și în Vuelta, dar nu a avut forma sportivă necesară în prima săptămână de cursă. Așa că și-a revăzut obiectivele și a reușit să obțină în Spania trei victorii de etapă pentru Ineos Grenadiers.

Dintre toate aceste istorii și multe altele care au pigmentat sezonul, cel mai mult am fost atras de povestea tânărului ciclist australian Jay Vine, una cum nu găsești prea multe în sport și care ne spune multe despre vremurile pe care le trăim și despre cum tehnologia se îmbină cu performanța umană în sport, într-un mod care altă dată nu era posibil.

În anul 2020 Jay Vine era un ciclist amator oarecare care s-a făcut remarcat câștigând o competiție mondială online de e-cycling organizată de „Zwift Academy”, ce avea drept premiu un contract de un an ca ciclist profesionist oferit de echipa pro continentală belgiană Alpecin-Fenix. La acel moment Jay Vine era ciclistul echipei continentale australiene ARA Pro Racing.

Contractul pe care l-a încheiat cu Alpecin părea un favor și totodată o pălărie prea mare pentru un „ciclist de sufragerie”. Înainte să devină profesionist la echipa belgiană, Jay Vine participase cu rezultate bune în 2019 și 2020 la câteva curse organizate în Australia, dar nimeni nu a părut să ia în calcul rezultatele lui de acolo.

Jay și soția sa, Bre, care este jurnalist sportiv și o pasionată de ciclism la rândul său, au luat lucrurile în serios și în 2021 s-au mutat în Europa, mizând cu toată energia lor pe noul proiect personal al ciclistului. În 2021 Jay Vine s-a clasat al doilea la general în Turul Turciei, arătând că știe să își valorifice atuurile, să colaboreze eficient și să urmeze tactica unei echipe ce face performanță la nivel înalt.

În 2022, prefigurând La Vuelta, Jay Vine se clasează din nou al doilea în Turul Turciei, dar repetă aceeași performanță și în turul Norvegiei, care este mai bine cotat ca dificultate. În Vuelta, în etapa a șasea, în cățărare, cu vreo zece kilometri înainte de final în fruntea cursei era ciclistul ucrainean Mark Padun, care părea să se îndrepte spre victorie.

Cicliștii, pe măsură ce avansa cățărarea, se confruntau o vreme rece și o ceață densă, moment în care Jay Vine a plecat în urmărirea lui Padun, pe care l-a depășit cu circa 6 kilometri înainte de final, apoi a rezistat până la linia de finish, câștigând surprinzător etapa. Comentatorii sportivi care au urmărit cursa au elogiat victoria, încercând să compenseze faptul că televiziunea spaniolă care a transmis întrecerea nu a oferit imagini clare nici cu finalul, nici cu festivitatea de premiere, datorită ceții dense.

După două zile, în etapa a opta, Jay Vine a plecat în evadare alături de Marc Soler, Alexey Lutsenko, Mikel Landa, Rein Taaramäe, Lucas Hamilton, Bruno Armirail și Mads Pedersen. Cu vreo 6 kilometri înainte de final, Jay ia cursa pe cont propriu și câștigă etapa, spre surprinderea tuturor, dar absolut meritat (lucru cu care, entuziasmați, sunt de acord toți comentatorii).

Jay Vine a îmbrăcat astfel tricoul alb cu buline albastre, al celui mai bun cățărător, pe care a fost nevoit să-l predea, din păcate, în etapa a 18-a, după ce a fost prins într-o căzătură colectivă, cu 17 kilometri înainte de final. A reușit să termine etapa, dar a fost nevoit să abandoneze dramatic a doua zi, întorsătură a sorții care i-a adus și mai multă simpatie din partea publicului amator de curse cicliste.

Nairo Quintana, cunoscutul ciclist columbian de la BikeExchange, care în Turul Franței s-a clasat în acest an pe locul al șaselea, după ce a fost aproape tot turul implicat în lupta pentru podium alături de Geraint Thomas, Romain Bardet, Louis Meintjes sau David Gaudu, își propusese să participe și în La Vuelta, țintind ca obiectiv, din nou, podiumul.

Surpriză, însă, cu circa zece zile înainte de debutul Vueltei cotidianul francez „L’Equipe” anunța că la testele efectuate de Quintana în Turul Franței s-au găsit urme de tramadol, un analgezic puternic ce a fost interzis de Uniunea Ciclistă Internațională (UCI) în 2019. Testele au fost prelevate după sosirile de la Super Planche des Belles Filles (etapa a 7-a) și Col du Granon Serre Chevalier (etapa a 11-a), aceasta din urmă încheiată de Quintana pe locul secund, după danezul Jonas Vingegaard.[2]

Tramadolul este un medicament cu care sportivul nu-și crește performanța sportivă, ci își inhibă durerea, deci poate concura chiar dacă este accidentat, de exemplu. Problema cu acest medicament este că, pe lângă faptul că îi oferă sportivului accidentat avantajul de a-și depăși limitele fizice de suportabilitate în fața durerii, are efecte secundare periculoase într-o cursă sportivă, adică amețeli care pot surveni intempestiv.

Nairo Quintana a negat public, inițial, că ar fi fost tratat cu tramadol și a anunțat că va face tot posibilul să fie la startul Vueltei, după care a revenit și a declarat că va lipsi de la cursa din Spania, pentru a-și pregăti pledoaria în fața Tribunalului Sportiv, declarându-se sigur de faptul că va avea câștig de cauză.

Echipa sa a fost mult mai circumspectă în declarații, lăsând să se înțeleagă că orice ar fi făcut Quintana în privința medicamentației cu analgezicul interzis, a făcut-o fără implicarea echipei și în dauna bunului său renume.

Îl urmăresc de ceva timp pe Nairo Quintana și mărturisesc că-mi pare rău că este subiectul unui astfel de scandal. Cred că pot să înțeleg ce l-a determinat – este puțin probabil ca testele francezilor să fie fals pozitive – să recurgă la analgezice, pentru că la 32 de ani nu mai este foarte ușor să faci față competiției profesioniste acerbe din ciclism.

În cazul său nu putem vorbi de dopaj, așa cum au stat de exemplu lucrurile cu Lance Armstrong, iar măsurile care vor fi luate pentru a-l penaliza nu pot fi la fel de drastice. Decizia organizatorilor Turului Franței a fost să-l descalifice, iar Nairo Quintana și avocații săi au depus un apel la Curtea de Arbitraj Sportiv[3] joi, 1 septembrie ac.; încă nu s-a anunțat data la care va fi pronunțată o decizie în cazul său.

Cazul Nairo Quintana nu este singura istorie controversată a verii. Jumbo Visma a intrat în competiția Turului Franței cu doi lideri de echipă: tânărul dar experimentatul sloven Primoz Roglici, care a mai câștigat mari tururi (triplu câștigător al La Vuelta) și mult mai tânărul și talentatul danez Jonas Vingegaard, urmând ca în cursă echipa să-l sprijine pe cel care se va clasa cel mai bine și va prezenta o bună formă în prima săptămână.

În etapa a cincea Vingegaard a urcat deja pe locul 7, apoi pe 3 și în a șaptea zi de concurs era deja pe locul doi. Așa că lui Primoz Roglici i-a revenit rolul nu foarte măgulitor de prim locotenent al danezului, având ca obiectiv câștigarea turului în fața principalului challenger, câștigătorul din 2021, Tadej Pogačar.

În etapa a 11-a Vingegaard l-a atacat pe Pogačar și i-a luat aproape 3 minute, instalându-se astfel pe primul loc în clasamentul general, iar Roglici a trebuit să conducă apărarea tricolului galben purtat de danez.Citeste intregul artiol si comenteaza pe Contributors.ro