Noua paradigmă economică: între guvernanță globală și subsisteme regionale

Alimentat de euforia dezintegrării Uniunii Sovietice, Francis Fukuyama proclama “finalul istoriei” prin permanentizarea modelului socio-economic specific democrațiilor liberale. Două secole de hegemonie anglo-saxonă, începute cu pax britannica în secolul XIX și continuată de dominația americană pe parcusul secolui XX. Perioadele de stabilitate și în special cele hegemonice, precum cea anglo-saxonă care a dominat ultimele două secole, tind să altereze percepția oamenilor asupra timpului. Cu nici două sute de ani în urmă, India era cea mai mare economie a globului până la acapararea de către imperiul britanic. Prealabil, pentru aproximativ un mileniu, China ocupase aceeași poziție, sucombând problemelor interne și presiunii puterilor coloniale. O perioadă lungă la nivel individuală, deși irelevantă la scară istorică, a împământenit o perspectivă eurocentrică, ce a lăsat impresia că timpul are răbdare cu oamenii, precum și cu sistemele economice pe care ei le crează.

Ordinea mondială de natură occidentală instaurată post-1945 prin sistemul Bretton Woods și continuată de Consensul de la Washington se află la o răscruce existențială, alternativele emanând pentru prima dată din afara spațiului de gândire vestic.

Summitul ce a avut loc în anul 1944 în New Hampshire, SUA avea să modeleze imaginea economiei mondiale după cel de al Doilea Război Mondial cu ramificații până în ziua de astăzi. 730 de delegați din cele 44 de țări aliate – la momentul respectiv – au schițat arhitectura unui sistem economic global cu scopul de a evita greșelile perioadei interbelice, marcate de protecționism și jocuri de sumă nulă ce au precipitat declanșarea celui mai sângeros conflict din istoria umanității.

La finalul Războiului, State Unite se regăseau într-o poziție unică.

La finalul Războiului, prin prisma naturii coloniale a sistemului global de guvernanță și concentrarea punctelor de manufactură în mâna câtorva țări, State Unite se regăseau într-o poziție unică. Cu o Europă distrusă de război și un Sud global care acționa ca simplă sursă de materii prime, economia americană, neatinsă de distrugerile războiului, însuma aproape jumătate din producția mondială de bunuri. Coroborat cu influența politică pe care SUA o exercitau asupra a ceea ce avea să devină „lumea liberă” numai câțiva ani mai târziu, când alianța de conveniență cu Uniunea Sovietică avea să degenereze într-un conflict înghețat, asistam la preluarea ștafetei de la britanici și instaurarea unei Pax Americana.

După luna de miere a anilor ’20, economia globală s-a confruntat cu o recesiune de proporții, procesul de pace deficitar din urma primei conflagrații mondiale creând o fundație fertilă pentru o politică economică bazată pe protecționism și jocuri de sumă nulă. În anii ’30, standardul de aur a fost abolit, ducând la o competiție în arena valutară, fiecare stat încercând să altereze cursul în detrimentul partenerilor comerciali. Marea Britanie a creat în interiorul Imperiului o zonă economică exclusivă, cunoscută ca și Zona Sterling, în încercarea de a se izola de presiunile economice emanând dinspre sistemul comercial global. Condițiile nerealiste de plată ale datoriei de război impuse Germaniei au dus la mișcări revizioniste ce au culminat cu instaurarea regimului nazist, restul fiind istorie.

În acest context, summit-ul de la Bretton Woods își propunea un nivel de guvernare al economiei globale nemaivăzut până atunci, izvorând din poziția dominantă și viitor hegemonică a SUA, care în pofida asocierii sistemului cu economistul britanic John Maynard Keynes, a dictat multe din punctele esențiale ale acordului. Noile instituții globale – Fondul Monetar Internațional și ceea ce avea să devină Banca Mondială – au fost construite cu principii de condiționalitate în minte, pentru a nu emula formele fără fond are instituțiilor internaționale interbelice.

S-a revenit la standardul aurului, cu dolarul american ca mediator: o uncie de aur era echivalentă cu $35. Celelalte țări aveau să folosească asta drept curs de referință valutar, cu ajustări nu mai mari de 1%. Pentru situațiile în care astfel de ajustări se dovedeau a fi necesare, trebuia obținut acordul FMI-ului. Inițial, Fondul Monetar Internațional îndeplinea un set mai restrâns de funcțiuni, principala fiind management-ul deficitului comercial pentru menținerea stabilității valutare, în practică abilitatea de a cumpăra valută străină prin intermediul celei naționale sau utilizând aur. Astfel, era pus la dispoziție un instrument ca alternativă la remediul clasic al deflației în combatarea șomajului și deficitului balanțelor de plăți.

Ceea ce a însemnat Bretton Woods poate fi rezumat ca o viziune economică bazată pe intervenția guvernamentală pentru corijarea neajunsurilor pieței

Prin prisma poziției dominante a economiei americane la finalul războiului, ce însuma mai mult de jumătate din producția mondială de bunuri și 65% din rezervele globale de aur, sistemul trebuia să asigure stabilitatea necesară pentru deschiderea către alte piețe. Pe scurt, Keynesianism și tot ceea ce a însemnat Bretton Woods poate fi rezumat ca o viziune economică bazată pe intervenție guvernamentală pentru corijarea neajunsurilor pieței și o reîntoarcere la standardul de aur via dolarul american până la realocarea rezervelor globale de aur.

Economia americană, la turație maximă în urma efortului de război, avea nevoie de piețe de desfacere pentru surplusul de producție, pentru a evita o revenire la șomajul anilor ’30. Așadar, Planul Marshall avea să îndeplinească o funcție duală: reconstrucția Europei și Japoniei în vederea securizării lor pe plan geopolitic, precum și elevarea lor de un nivel de dezvoltare care să permită achiziția de bunuri americane.

Sistemul, prin fundamentarea lui pe poziția dominantă a SUA, era intrinsec efemer. Ascensiunea fulminantă a economiilor din vestul Europei și a Japoniei, globalizarea sistemului bancar începând cu jumătatea anilor 1960 și redistribuirea relativă a rezervelor de aur la nivel global au dus la presiuni exogene pe care arhitectura rigidă a sistemului nu le-a putut suporta. Economia americană, măcinată de costurile asociate războiului din Vietnam și programului social Great Society inițiat de administrația Johnson au dus la inflație și supraevaluarea dolarului și scăderea competitivității exporturilor americane. În 1971, administrația Nixon a optat pentru renunțarea unilaterală la standardul de aur, pecetluind astfel soarta sistemului.

Trente Glorieuses, sau perioada explozivă de creștere pe care au cunoscut-o societățile occidentale după 1945 se încheie etapizat undeva în jurul perioadei de mijloc a deceniului șapte al secolului trecut.

Criza petrolieră din 1973 a dat lovitura de grație sistemului Bretton Woods, creând un context internațional prea instabil pentru a susține o astfel de arhitectură economică. Cea de-a doua criză a petrolului, din 1979, a împins atât economiile dezvoltate cât și cele emergente înspre colaps, arucându-le într-o spirală a inflației și șomajului. Condițiile economice coroborate cu realitățile demografice – generația de după război, care a modelat revoluțiile sociale de la finalul anilor 1960, atingea maturitatea deplină – creând cocktail-ul perfect pentru o schimbare politică de dimensiuni sistemice.

În 1979-1980, societățile anglo-saxone aleg lideri care propun un alt fel de economie. Ronald Reagan și Margaret Thatcher vin cu promisiunea de a ține inflația în frâu și de a impulsiona economia, marcată de recesiunea anilor 1970. Anii 1980 au adus un nou model economic, ce avea să dea mai târziu naștere Consensului de la Washington și neoliberalismului într-un sens mai larg. Statul avea să se rezume la furnizarea unor servicii de bază, piața liberă având să fie principalul raison d’étre economic. Această “eliberare” a pieței s-a realizat prin dereglementarea majorității sectoarelor economice, subvențiile căpătând o dimensiune pur meritocratică, excluzând dimensiunea socială.

Hegemonia americană a anilor 1990 s-a răsfrânt și în ortodoxia economică a perioadei

Modelul propus de țările Occidentale a izvorât din fobia față de inflație, stabilitatea prețurilor primând ca nevoie economică. Strategiile de industrializare – populare în această perioadă în Estul îndepărtat, Tigrii Asiatici preluând rolul de pol industrial global – au fost abandonate în favoarea unui capitalism speculativ, bazat pe servicii.

Hegemonia americană a anilor 1990 s-a răsfrânt și în ortodoxia economică a perioadei, “Consensul de la Washington” devenind fața unui set complex de politici economice promovate de țările occidentale și instituții internaționale precum Banca Mondială și Fondul Monetar Internațional. Dereglementarea excesivă, împreună cu un amalgam de factori structurali și instituționali au dus la implozia sistemului în 2008. Reacția a fost antitetică Keynesianismului, guvernele alegând să strângă cureaua prin implementarea unor măsuri dure de austeritate. Concomitent, ratele dobânzilor au atins niveluri istorice, ocazional negative, în încercarea de a stimula creșterea economică și investițiile. Urmările sunt prea bine cunoscute, anii 2010 fiind marcați de stagflație și accentuarea inegalităților sociale. Prealabil crizei, ortodoxia neoliberală a împământat ideea conform căreia ce importanța economică a băncilor depășește un anumit punct, ele devin prea mari să cadă (too big to fail), prin prisma efectului de domino pe care l-ar crea.

Cum ezoterismul într-o știință precum cea a economiei previne claritatea necesară planificării strategice, credința conform căreia băncile nu pot cădea s-a dovedit a fi falsă. A doua parte a prezumției, în schimb, s-a dovedit a fi dureros de adevărat, guvernele fiind nevoite să “salveze” băncile pentru a evita un cataclism socio-economic, perfuzia monetară prezervând sistemul în moarte clinică până la finalul decadei.

Simultan, lumea a asistat la ascensiunea economică meteorică a Chinei, care a adus după sine și emergența unui model alternativ, autocratic și centrat pe statism economic și export.

În urma crizei din 2008, panta de dezvoltarea chinezească s-a situat în contratimp cu contracția economică globală, permițându-i să devină un investitor internațional de ultimă instanță. Șansa istorică a fost cuprinsă în Belt and Road Initiative, China afirmându-se ca un actor global, portretizându-și cruciada investițională ca un plan Marshall de secol XXI. Pandemia de COVID-19 a fost vectorul disruptiv care a coagulat o tranziție începută în urmă cu peste un deceniu, dând naștere unui mozaic economic și geopolitic ce are corespondențe în crizele și sistemele anterioare. Alimentat de tehnologii digitale și profunde prefaceri sociale, contextul actual este caracterizat de un ritm al schimbării mult mai pronunțat, noua eră industrială desfășurându-se mai degrabă într-o generație decât un secol.

Fricțiunile interne de pe bătrânul continent și degringolada de peste ocean au deschis mari falii în sistemul global Euro-Atlantic

În fața acestei noi crize, reacția guvernelor a fost complet diferită față de cea de acum un deceniu, amintind în anumite aspecte de preceptele lui Keynes. Austeritatea și conservatorismul fiscal au fost înlocuite de intervenționism guvernamental și o creștere a datoriei externe la niveluri nemaivăzute de la finalul războiului. Problemele cu care se confruntă astăzi economiile occidentale – inflație și o creștere record a prețurilor la energie – amintește mai degrabă de mijlocul anilor 1980 decât de începutul anilor 2010.

Într-un context geopolitic mai larg, declinul relativ al puterii americane și multipolaritatea post-hegemonică sistemului global are repercursiuni pentru guvernanța economică globală, un fapt reflectat de linia continuă de confruntare a Chinei adoptată de administrații americane succesive.

Fie că vorbim de războiul tarifar al lui Donald Trump sau eforturile administrației Biden de a forma un front comun împotriva ascensiunii Chineze, următorul deceniu va altera profund fața sistemului global. Fricțiunile interne de pe bătrânul continent și degringolada de peste ocean au deschis mari falii în sistemul global Euro-Atlantic care a guvernat lumea în diferite forme post-1945. Occidentul se confruntă cu probleme demografice de dimensiune sistemică, fapt ce în pofida progresului tehnologic acționează ca o trenă în fața unei creșteri economice similară cu cea postbelică, înregistrată de China în ultimii 20 de ani.

Mai mult, un electoral îmbătrânit – peste 38% din electoratul german are peste 60 de ani, proporția celor sub 30 fiind de 15 % (!)- duce la un conservatorism electoral ce se răsfrânge și pe plan extern, limitând spațiul de manevră al guvernanților occidentali. Arhitectura instituțională a sistemului global creată în anii 1940 devine o sabie cu două tăișuri: schimbările raportului de forțe pe plan economic va duce automat o schimbare a ponderii votului țărilor emergente. Pierderea dreptul de veto în cadrul unor instituții precum Fondul Monetar Internațional poate însemna doar două lucruri: metamorfoza rapidă a sistemului global în după imaginea unor state actual emergente, sau implozia lui într-un set de subsisteme economice regionale, girate și modelate de marile puteri ce vor alcătui o nouă lume, multipolară.

N.Red: Sergiu Mitrescu a fost selectat/ă pentru a participa la „Hub for Business Journalism”, un proiect marca Freedom House care îşi propune

Sergiu Mitrescu

Foto: Hotnews

să aducă un suflu nou în jurnalismul economic și de business din România. Pentru a citi mai multe astfel de articole, puteți accesa secțiunea dedicată proiectului din cadrul publicației Presshub

Sergiu Mitrescu este interesat de macro-economie, analize comparative de economie politică și reziliență sistemică la șocuri externe. Are experiență în organizații nonguvernamentale și este absolvent de Relații Internaționale, Economie Politică și Studii de Securitate în Birmingham, Marea Britanie.