Sari direct la conținut

Patericul egiptean

Contributors.ro
Mihai Buzea, Foto: Arhiva personala
Mihai Buzea, Foto: Arhiva personala

Ca și o carte, un articol poate fi fad. Mărunt, flasc, uscat, plictisitor, tern, inutil – pe scurt, născut mort. Sau, cum zic britanicii: lipsit de utilitate. Ca să nu vă irosesc timpul c-un așa articol, ca un continental oarecare, intru direct în esențial; am citit Patericul egiptean. Mi-a luat 30 de ani (1992 – 2022), dar a meritat!

Iată esența. E vorba de un document apocrif (adică fără autor), de mare întindere (556 de pagini în traducerea românească pe hârtie; editura Reîntregirea, 2014, Alba Iulia, ISBN 978-606-509-257-0. Sau 412 pagini în varianta de pe net pe care-o poate pirata oricine, bună și-aia, deși creditul ei este mult mai mic), practic o compilație de narațiuni din secolul patru. Patericul acesta (sunt mai multe, dar acesta este primul, este patericul-model) a cunoscut o popularitate deosebită în spațiul ortodox și o explozie de popularitate în România, între anii 1991 și 1998 (aproximativ). Am muncit mult să-l citesc din scoarță-n scoarță. 30 de ani.

Cartea poate fi ușor povestită de către o persoană fără simț al religiozității, cum aș fi eu, bunăoară. Acțiunea, firul epic, este repetitiv și se poate împărți (grosier) în patru: interacțiunile dintre avve; interacțiunile dintre avve și ucenici; minunile; interacțiunile dintre avve și draci.

(Paranteză: personajele principale ale cărții sunt așa-numitele „avve”, adică înțelepții creștini, de obicei fără funcții – grade? – în ierarhia bisericească. Avvele sunt pur și simplu niște căutători de adevăr, oameni din toate straturile sociale, retrași din „lupta vieții” în pustietate, în adâncurile deșertului egiptean. Cred că pentru cititorul român obișnuit, cea mai apropiată/ familiară figură este Daniil Sihastrul. Una peste alta, avvele nu sunt personaje antipatice, cel puțin la începutul fiecărei narațiuni, atâta timp cât fiecare avvă merge pe poteca socratică: „Știu că nu știu nimic”. Mai târziu, pe măsură ce acțiunea avansează, fiecare avvă devine din ce în ce mai puțin digerabilă – cel puțin din punctul meu de vedere).

Nu am nimic de comentat (nimic inteligent, adică) în privința interacțiunilor dintre avve. Înțelepții între ei. Să mă bag eu în seamă – ca ce chestie? În mod similar, e greu să zic ceva despre interacțiunile dintre avve și ucenici, pentru că aproape toate se „deschid” cu aceeași întrebare a ucenicului: „Ce să fac?”. În lumea noastră, în care toți avem răspunsuri la întrebări pe care nu ni le pune nimeni, o asemenea întrebare sună pur și simplu dezarmant. Ucenicii din Pateric – fiecare în felul său – sunt onești; pot să respect asta. S-a și zis: „Despre ceea ce nu se poate vorbi, trebuie să se tacă”. Nu pierd ocazia de-a vă da ocazia să-mi explicați cine-a zis!

Cu minunile este altă problemă. Mi-e că minunile religiilor, toate câte-au fost, ascund alte înțelesuri. Să luăm un exemplu din Pateric: „Încă şi aceasta au povestit-o mulţi din ucenicii lui, că, oarecând fiind adus lor un peşte, pe acesta prăjindu-l bucătarul, l-a adus la chelar, iar sosind chelarului o trebuinţă de nevoie, a ieşit din chelărie lăsând peştele jos într-un vas, poruncind unui copil mic al fericitului Ghelasie să-l păzească un ceas până se va întoarce. Iar copilul lăcomindu-se s-a apucat să mănânce peştele fără de nici o sfială. Deci, intrând chelarul şi aflându-l mâncând, mâniindu-se pe copil, care şedea jos, l-a împins cu piciorul fără de socoteală, iar din oarecare lucrare diavolească, fiind lovit peste inimă leşinând, a murit. Iar chelarul, fiind cuprins de frică, l-a pus pe aşternutul său şi acoperindu-l a purces de a căzut la picioarele lui avva Ghelasie, vestindu-i ce s-a întâmplat. El a poruncit ca nimănui să nu spună, poruncindu-i şi aceasta, că dacă se va face seară, şi se vor aşeza toţi, să-l ducă pe el în altar, şi să-l pună înaintea jertfenicului şi să iasă de acolo. Şi venind bătrânul în altar, a stătut la rugăciune. Şi în vremea cântării celei de noaptea, adunându-se fraţii, a ieşit bătrânul şi copilul urmând după dânsul, neştiind nimenea afară de el şi de chelar, până la sfârşitul lui”. Mie, ca să zic cinstit, asta tare-mi sună a mușamalizarea unei crime. Dar, desigur, nimeni nu poate ști ce anume s-a petrecut acolo cu adevărat.

Partea interesantă a cărții este reprezentată de interacțiunile avvelor cu dracii. Așa cum spuneam la început: marea găselniță a britanicilor este utilitarismul. Ergo, iată cu ce vă pot eu fi de folos: ca să nu pierdeți timpul, descărcați pe laptop varianta pdf a Patericului și lucrați cu comanda Control F. Scrieți în fereastra „Căutare” cuvântul „dracii” (cu minusculă) și veți putea citi cele mai miezoase pasaje ale acestei cărți străvechi – din care puteți înțelege ce doriți, după facultăți, vorba lui Victor Bălosu. Desigur, un om cu pregătire teologică va înțelege altceva decât un om cu alt tip de pregătire (sau chiar fără pregătire, de ce nu?), dar nu asta contează. Ca să nu vă irosesc timpul, iată un pasaj simpatic (sympa, à la français): „Se povestea despre avva Macarie, că mergând odată la biserică să citească pravila, a văzut în afara chiliei unuia dintre fraţi, mulţime de draci, din care unii se închipuiau în muieri ce rosteau cuvinte necuviincioase, alţii în copilandri ce vorbeau cuvinte de ocară, alţii jucau, iar alţii se schimbau în multe forme”. Mă opresc doar la acest pasaj, cu totul inocent, deși textul geme de posibile exemple (isprăvi ale dracilor, adică; „ispite”, în limbaj tehnic), dar intenția mea nu este nicidecum să fac cititorii să râdă. Ce interes aș avea?

Interesul meu e dat de următoarele două întrebări cărora nu le-am dat de cap: cum a putut comunismul să falimenteze în asemenea hal, în pofida resurselor imense pe care le-a avut la dispoziție? Asta e prima întrebare. Și a doua: este poporul meu mai prost ca alte popoare, sau e vorba doar de o dezorientare istorică?

Primo: ce-și propusese comunismul? Mă rog, pe lângă alte năvârlii (o lume mai bună și mai dreaptă etc)? Păi, România Educată, asta își propusese! Adică, la orizontul anului 1948, să zicem: asasinăm actuala clasă educată și în locul ei punem oameni de jos, tovarăși cu origine sănătoasă, iar din copiii lor ridicăm o altă clasă educată. Aproximativ programul „Vlad Țepeș”, ca să zic așa. Această altă clasă educată ar fi trebuit să fie generația mea, mai mult sau mai puțin. Iar când comunismul a căzut în cap, ia de unde nu-i noua clasă „educată”. Noi, copiii comunismului, ne-am dovedit complet necomuniști. Am dat buzna în biserici!Citeste intregul artiol si comenteaza pe Contributors.ro

ARHIVĂ COMENTARII
INTERVIURILE HotNews.ro