Negocieri, concesii, trădări și o victimă: România. Codul Administrativ și ”tranzacționismul” clasei politice românești
Motto:
”Oamenii fac lucruri care, dacă n-ar fi proști, nu i-ar putea sili nimeni să le facă.”
Ilie Moromete[1]
Mai multe publicații au vorbit in ultimele zile de un posibil scenariu care ar explica tot mai evidenta distanțare a șefului Senatului, Călin Popescu-Tăriceanu, de partenerul său din coaliția de guvernare, PSD. Liviu Dragnea, președintele Camerei Deputaților, anunțase pentru luni, 9 iulie, o ședință a coaliției PSD-ALDE ce trebuia să decidă asupra declanșării procedurilor parlamentare menite să-l suspende din funcție a președintelui României, Klaus Iohannis, sub pretextul că nu s-a conformat deciziei Curții Constituționale, care-i indica să treacă neîntârziat la demiterea procurorului șef al DNA, Codruța Kovesi.
Ei bine, Călin Popescu Tăriceanu tocmai a decis să-și înceapă vacanța, undeva peste hotare, lăsând liderului PSD să găsească o formulă acceptabilă pentru presă, dar și pentru partidul pe care-l conduce, prin care să explice cât mai credibil posibil cum se face că partenerul de guvernare i-a întors spatele într-o chestiune de-o asemenea importanță și, mai cu seamă, să convingă cu argumente credibile că scenariul ruperii coaliției, tot mai vehiculat public (dar ”pe surse”), nu ar fi real.
Întorcându-ne la chestiunea negocierilor de culise, trebuie să remarcăm că scenariul cel mai vehiculat este acela că, având acordul tacit al președintelui Klaus Iohannis, ALDE și Călin Popescu Tăriceanu negociază cu o facțiune PNL, dar și cu facțiuni din PSD, UDMR etc. varianta prin care, la debutul sesiunii parlamentare de toamnă, guvernul condus de V. V. Dăncilă să fie lăsat fără sprijin parlamentar, în urma depunerii unei moțiuni de cenzură.
Într-o astfel de situație, care ar putea însemna implicit sfârșitul (politic) pentru actualul președinte al PSD, noua majoritate formată ad-hoc în Parlament ar susține un guvern de uniune națională condus cel mai probabil de actualul șef al Senatului, care să garanteze o președinție onorabilă a României la Consiliul UE și să gestioneze organizarea campaniilor electorale din anii 2019 și 2020.
Pentru ca un astfel de scenariu – care devine, în linii mari, credibil după ce Călin Popescu Tăriceanu a plecat intempestiv în vacanță, înainte ca sesiunea parlamentară prelungită să se fi încheiat , în 16 iulie – să se materializeze are de trecut unele condiții puse, se pare, de șeful Senatului, printre care și debarcarea lui Ludovic Orban de la conducerea PNL până în toamnă.
Ce putem constata, dincolo de elementele comune ale scenariilor acreditate de diverse surse (pe care le luăm în considerare, după principiul sănătos că ”nu iese fum fără foc”), este că la baza mișcărilor de culise stă principiul tranzacționist, acel ”pragmatism” atât de apreciat de politicienii noștri – chiar dacă este o evidentă rămășiță fanariotă, perfect șlefuită în perioada comunistă, baza continuității post-comuniste și adevăratul inamic al României ca stat democratic și liberal.
Ce înseamnă de fapt negocierile care ar duce, în toamnă, la căderea guvernului V. V. Dăncilă și de ce tranzacțiile pe care actorii implicați le au în vedere pentru a aduce la împlinire acest scop ar fi un lucru rău? Până la urmă, se pot întreba mulți, dacă așa se va ajunge la înlăturarea din pozițiile de putere ale actualului lider al PSD și a clicii sale, de ce acest tip de realism politic să fie amendat ca fiind o practică politică vetustă și contrară esenței unei democrații liberale?
Răspunsul meu este că tranzacția politică în sine este un lucru rău, mai ales în varianta sa fanariot-post-comunistă, dar, ca să fie și mai limpede de ce susțin o atare idee, am să tratez mai pe larg în acest articol și două consecințe cât se poate de concrete ale negocierilor de culise de care pomeneam.
Tind să cred că soluția cea mai bună – pe lângă care opoziția tocmai a trecut, ratând moțiunea de cenzură depusă în iunie ac. – era aceea a negocierii unei platforme politice coerente a opoziției (eventual cu medierea lui Klaus Iohannis), formată din PNL, USR, PMP și Pro România, la care să se ralieze și RO+, precum și mișcările civice care s-au distins în cele peste 18 luni de proteste publice continue (un model care a mai fost experimentat cu succes în România, prin formarea CDR[2]).
O astfel de platformă comună ar fi fost credibilă și ar fi reușit, în cele din urmă, să atragă prin negocieri transparente UDMR și minoritățile naționale. Ar fi stopat din migrația parlamentară către putere și ar fi oferit o variantă pentru nemulțumiții din PSD; în mod evident, pre-existența platformei de opoziție ar fi ajutat enorm în mobilizarea voturilor pentru retragerea încrederii guvernului V. V. Dăncilă.
Cu toate acestea, după specificul dâmbovițean, se preferă varianta din care au de câștigat doar oligarhiile de partid. Singurul tip de negociere politică înțeles și prețuit de politicienii români pare a fi tranzacția. Din punctul meu de vedere, consecințele posibile ale coagulării ”tranzacționiste” a unei noi formule parlamentare majoritare vor fi în special:
(i) unele prevederi care avantajează transpartinic politicienii vor fi menținute în pachetul de legi ale justiției și în noile coduri penale;
(ii) Codul administrativ și legea Curții de Conturi vor fi modificate, astfel încât multe dintre avantajele de tip clientelă politică vizate deopotrivă de PSD, ALDE și PNL să fie menținute;
(iii) revenirea la votul în două tururi de scrutin pentru alegerile locale este posibilă, în condițiile în care coaliția actuală de guvernare acceptă o anumită cedare teritorială de putere, din moment ce se păstrează avantajele pentru aleșii locali, menționate mai sus;
(iv) se va găsi platforma comună de susținere a modificărilor legislative pentru: parteneriatul public-privat, legea exploatațiilor offshore, legea lobby-ului, legea privind achizițiile publice, reorganizarea serviciilor de informații, legea privind Fondul Suveran de Investiții și Dezvoltare etc., nu mult diferite de ceea ce susține coaliția PSD-ALDE în prezent.
Ca să ieșim puțin din zona speculațiilor sterile pe seama efectelor tranzacționismului, am să încerc să tratez două cazuri concrete, așa cum spuneam de la început, și anume cel al proiectului de Cod Administrativ, respectiv al modificărilor (capitale) aduse legii 92/1992 a Curții de Conturi (acest din urmă subiect l-am abordat, anticipativ, și în articolul ”Coaliția de guvernare în marș impetuos pentru aservirea instituțiilor statului; ținta vizată: Curtea de Conturi”) – în ambele cazuri coaliția de guvernare având și susținerea unei părți a opoziției parlamentare.
CODUL CARE A DIVIZAT PNL
Pentru cei care încă nu știu, în actuala sesiune parlamentară extraordinară, mai precis luni, 9 iulie ac., este programat votul în Camera Deputaților pentru Codul Administrativ. În ”Guvernul care dă cu var pe lampă”[3] am mai abordat chestiunea modificărilor pe care le aduce Codul administrativ în beneficiul clientelei politice, aspecte pe care probabil le-a avut în vedere și Ludovic Orban atunci când a cerut parlamentarilor săi să nu voteze această lege: (Codul administrativ) ”repolitizează funcția publică, pentru că dă frâu liber politizării agresive a administrației și duce la îndepărtarea oricărui principiu corect care poate să stea la baza funcționării administrației publice în România”[4].
Cei care tind să pună la îndoială afirmațiile lui Ludovic Orban nu pot totuși să nu-și pună întrebarea cât de mult va fi afectat acest text de lege mamut de principiul tranzacționist, în condițiile în care proiectul a fost retras de PSD de la dezbaterile finale marți, 26 iunie ac.[5], pentru a permite UDMR să insereze anumite amendamente, în schimbul abținerii de la votul pentru moțiunea de cenzură depusă de PNL împotriva guvernului V. V. Dăncilă.
Liderul actual al PMP, Eugen Tomac, a acuzat o ”trădare națională și un complot” al PSD cu UDMR, care au promovat varianta de Cod Administrativ ce va fi supusă votului final luni, 9 iulie ac.[6] – ”Asistăm la un blat național. Ce se întâmplă este o chestiune clară. Există o înțelegere ca Parlamentul să dea un vot ca aleșii locali sa aibă alt statut decât alți cetățeni. Nu înțelegem că funcția de demnitate publică este o onoare pe care ne-o oferă societatea? (…) Ați cedat în anul Centenarului lucruri de nepermis în statul român. Nu sunt supărat pe UDMR. Faptul că azi aici în Parlament vreți să dați un vot prin care toate instituțiile se transformă în instituții controlate de minorități. E o cedare de nepermis, iar cei care vor da un vot sunteți complici…” – și a afirmat că PMP va ataca legea la Curtea Constituțională.
Ceea ce reținem din alocuțiunea lui Eugen Tomac, sunt cel puțin trei lucruri:
(i) Codul administrativ vine cu un pachet de avantaje pentru clientela de partid ce ajunge să ocupe poziții în administrația locală și creează sute de noi poziții de demnitate publică, la pachet cu: drepturi salariale și pensii speciale și impunitate în privința unor decizii, responsabilitatea urmând să fie exclusiv a aparatului tehnic;
(ii) UDMR a achiesat principiului tranzacționist pentru a crea enclave de administrație controlată exclusiv de clientela sa politică în administrația publică unde poate mobiliza majorități. Jocul este unul nu doar cu accente de neconstituționalitate, dar și de un izolaționism irațional și neprofitabil, cu accente de subordonare față de Budapesta, așa cum remarca și Marko Bella[7]: ”Mulți cred că noi trebuie să ne integrăm în sistemul educațional și cultural din Ungaria. Trebuie să fim conectați cu acesta, dar nu trebuie să ne integrăm. Trebuie să ne imaginăm această unificare națională maghiară în așa fel, încât din punct de vedere politic și cultural să ne păstrăm independența”.
(iii) PMP este purtătorul de cuvânt al opoziției pentru că (1) PNL în majoritate este de acord cu PSD, iar (2) USR, neavând o rețea consolidată de aleși locali, preferă să nu abordeze cu prea mare energie această temă, cu toată covârșitoarea sa importanță.
Într-adevăr, ipoteza ”blatului” PNL este confirmată de unul din cei mai importanți primari ai acestui partid (de altfel și un ”client” cunoscut al DNA, ceea ce spune multe), și anume de Nicolae Robu, primar al Timișoarei, într-un mesaj adresat recent președintelui partidului său[8]: ”Codul penal e una (…) dar Codul administrativ e altceva. Ați greșit că nu ați consultat primarii partidului înainte de a stabili poziția PNL față de Codul administrativ – cine oare poate aprecia mai pertinent o astfel de lege decât cei ce fac administrație la cel mai înalt nivel? -, dovediți că sunteți tare corectând greșeala făcută și schimbând poziția PNL. Un astfel de gest ar fi un semn de tărie, vă asigur și nicidecum unul de slăbiciune”.
Retorica înșelătoare a lui Nicolae Robu – care formal ar dezaproba modificările aduse codurilor penale, pe care de fapt le admite implicit aprobându-le pe cele din Codul administrativ, care oferă protecție în fața legii penale aleșilor locali prin însăși inegalitățile și excepțiile pe care le formulează – ține însă de poziționarea sa în defavoarea punerii în discuție la Consiliul Național a chestiunii organizării unui nou Congres al PNL, care să-l îndepărteze pe Ludovic Orban de la conducere[9].
Câteva cuvinte și despre Viorel Cataramă, cel care s-a poziționat vocal și ferm pentru organizarea unui nou Congres extraordinar al PNL, anunțându-și inclusiv candidatura: ”În prezent, dintre toți, sunt singurul lider care este perceput de opinia publică și de presă ca fiind un lider liberal autentic. Mesajul meu este unul clar liberal de dreapta. Am capacitatea de a negocia și am demonstrat acest lucru în trecut. Am o experiență care îmi permite să duc partidul la 40 de procente la alegerile parlamentare viitoare. Sunt om de afaceri, provin din sectorul privat și știu problemele cu care se confruntă România și am soluții clare pentru rezolvarea lor”.
Ei bine, în ”Armata celor treisprezece maimuțe: partidul e-n toate”[10] scriam: ”Puțină lume își mai aduce acum aminte că, în perioada anilor 1990 – 1993, Dan Costache ′Dinu′ Patriciu, Călin Anton Popescu Tăriceanu, Viorel Cataramă, Radu Boroianu și Raymond Luca, au înființat PNL-Aripa Tânără (AT). Acest partid, zis liberal, a semnat cu FSN, MER și PDAR, în aprilie 1991, ′Carta pentru Reformă și Democrație′, în baza căreia Radu Boroianu și Viorel Cataramă s-au alăturat echipei guvernului Petre Roman II.”. Concluziile în privința ”liberalismului autentic” al lui Viorel Cataramă le puteți trage și singuri.
CURTEA DE CONTURI A DEVENIT UN SIMPLU INSTRUMENT POLITIC
La Senat, modificările aduse Legii nr.92 din 1992 au fost votate cu 76 de voturi pentru[11]. În principiu, având în vedere componența Senatului[12], cele 76 de voturi însumează exact numărul de parlamentari PSD și ALDE din totalul de 136 de senatori. Dacă urmărim, însă, tabelul de mai jos, mai rămâne de elucidat problema acțiunii opoziției la acest vot din Senat: unde sunt cele cel puțin 43 de voturi ale opoziției, care ar fi trebuit să se opună ferm modificării legii Curții de Conturi? Pentru că din cel puțin 43 de voturi împotrivă posibile, s-au exprimat doar 7.
Voturi | PSD | PNL | USR | ALDE | UDMR | PMP | Indepen-denți |
67 | 25 | 13 | 9 | 9 | 5 | 7 | |
Voturi exprimate | DA | NU | Abțineri | ||||
76 | 7 | 5 | |||||
Proiecție așteptări | DA | NU | Abțineri | ||||
76 | 43 | 16 |
Până la urmă, să nu uităm, parlamentarii PNL sunt alături de cei ai PSD inițiatori ai proiectului de lege care a modificat statutul Curții de Conturi. Probabil, în timp ce atenția era majoritar îndreptată către votul asupra Codului penal, atenția publică a fost distrasă de la modificarea legii 92/1992. Putem bănui, de asemenea, că unii senatori ai majorității au lipsit de la votul din Senat, dar au fost supliniți de voturi UDMR și chiar din opoziție. Este o presupunere rațională, atât timp cât s-au exprimat în total 90 de voturi din 136 posibile, 46 de senatori fiind absenți de la vot.
Așa cum anticipam acum ceva timp, chiar pe platforma Contributors[13], în cele din urmă proiectul de amendare drastică a legii Curții de Conturi (92/1992) a fost adoptat de Senat în calitate de cameră decizională, iar modificările anticipate atunci au fost în cvasi-totalitatea lor menținute. Ceea ce înseamnă, în principal, că la Curtea de Conturi nu va mai funcționa o conducere colectivă, reprezentată de Plenul Curții, care va deveni un element decorativ, în timp ce independența consilierilor de conturi este de facto desființată.
În schimb, conducerea Curții de Conturi va deveni apanajul nemijlocit al executivului, format, la acest moment, din: (i) președinte, Mihai Busuioc; (ii) vicepreședinți, Vasile Cosmin Nicula și Nicu Marcu. Din moment ce deciziile vor fi luate de trei persoane în locul deliberării celor 18 consilieri de conturi, membri ai Plenului, este de interes public să știm cine sunt cei trei și ce hram poartă. În tabelul următor se regăsesc principalele elemente de CV ale celor trei:
Elemente de CV | Vasile Cosmin Nicula
vicepreședinte |
Nicu Marcu
vicepreședinte |
Mihai Busuioc
președinte |
Studii | Licență:
▪ASE Postuniversitar: ▪Institutul Național de Administrație ▪Universitatea de Vest Timișoara ▪Colegiul Național de Apărare ▪Academia Națională de Informații |
Licență:
▪Universitatea din Craiova, Facultatea de Ştiinţe Economice ▪Universitatea din Craiova, Facultatea de Drept Postuniversitar: ▪Universitatea din Craiova, Facultatea de Ştiinţe Economice Stagiu post-doctoral de cercetare: ▪Université de Strasbourg |
Licență:
▪Universitatea Nicolae Titulescu, Facultatea de Drept Masterat: ▪Universitatea ”Constantin Brâncuși” Postuniversitare: ▪Universitatea Transilvania ▪Colegiul Național de Apărare ▪Institutul Național de Administrație |
Experiență profesională | ▪Director instituție deconcentrată
▪Subprefect al județului Hunedoara ▪Parlamentar ▪Consilier de conturi |
▪Profesor universitar
▪Director – Școala Doctorală Economie II, Academia de Studii Economice, Bucureşti ▪Prorector, Universitatea din Craiova ▪Membru CNATDCU ▪Consilier de conturi |
▪Director General și Președinte al Consiliului de Administrație – ANCPI
▪Secretar de stat ▪Secretar general al Guvernului ▪Consilier de conturi |
Experiență didactică/activitate științifică | – | Stagiu de predare:
▪Universitatea din Piraeus ▪Institutul Universitar din Lisabona ▪Université Lumière Lyon 2 Cadru didactic: ▪ASE ▪Universitatea București ▪Universitatea Craiova |
▪Lector la Centrul de Pregătire a personalului auxiliar și de specialitate din
cadrul Ministerului Justiției |
Competențe de limbă | Nu sunt cunoscute | ▪Limba engleză, foarte bine
▪Limba franceză, satisfăcător |
▪Limba engleză |
Activitate publicistică | – | Articole și cărți de specialitate | – |
Ordine, medalii, premii | – | – | – |
Se remarcă faptul că Mihai Busuioc este format ca funcționar public, poziție din care a evoluat rapid – probabil evidențiindu-se, prin ”mijloace specifice”, în fața potentatului care l-a propulsat de atunci în diverse funcții în guvern -; cu sprijinul actualului lider PSD, ajungând secretar general al guvernului.
Mihai Busuioc, care are și acum un birou la Secretariatul General al Guvernului, pe care îl frecventează în scopuri cunoscute doar de domnia sa și de doamna Andreea Lambru, a dovedit o loialitate remarcabilă față de actuala conducere a PSD, zădărnicind practic ”lovitura de guvern” pe care o încercaseră, în urmă cu un an, Sorin Grindeanu și Victor Ponta – este deci un agent de proiecție a puterii personale a liderului actual PSD într-o instituție de importanță capitală a statului.
Vicepreședintele Vasile Cosmin Nicula, de formație economist, este un ”aparatcik”, așa cum rezultă evident din curriculum. Experiența sa, până să ajungă consilier de conturi, a fost eminamente politică, de soldat fidel al PSD. Nu este greu de înțeles că și actuala sa funcție de demnitate publică este, în fapt, o sinecură pe care o plătește cu fidelitate față de cei care l-au delegat să o ocupe – este deci un exemplu clasic de agent de politizare al Curții de Conturi.
În contrast, profesorul Nicu Marcu, chiar dacă nominalizat politic în funcția de vicepreședinte, are totuși un profil de tehnocrat, fiind, conform CV-ului, un economist experimentat. Chiar dacă ar putea dezvolta cu probitate anumite opinii, practici și acțiuni utile interesului public, Nicu Marcu va fi totuși cenzurat de președintele Mihai Busuioc, pentru că legea o permite acum.
Revenind la chestiunea votului din Senat, următorul aspect important este dacă opoziția va ataca modificările legii 92/1992 la Curtea Constituțională, dar mai ales dacă PNL, în calitate de cel mai important partid din opoziție va iniția un demers în acest sens, în condițiile în care aleșii locali sunt mulțumiți de faptul că rolul auditorilor conturilor statului va fi mult diminuat. Iar dacă PNL nu o va face, se cheamă că Ludovic Orban nu mai are nicio autoritate în partid și ocupă inutil funcția de președinte.
Fără să pretind că sunt vreun specialist, în opinia mea legea 92/1992, așa cum a fost modificată de Senat prin votul din 5 iulie ac., poate fi supusă controlului constituțional cu temei de succes, pentru că include prevederi contradictorii cu legea fundamentală. Să enumăr doar câteva dintre acestea:
(i) Încercând să modifice textul legii în așa fel încât să pară că reorganizarea Curții de Conturi se face pe principii europene, ba chiar pe modelul Curții Europene de Conturi, schema de funcționare (care, desigur, va fi modelată concret de reglementările secundare, adică de regulamentele interne, prin grija lui Mihai Busuioc) ar putea fi oarecum similară cu cea din figura 1.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro