Lucian Pintilie lauda noul val al cinematografului romanesc

Pintilie despre relatiile cu securitateaDeclaratii si marturisiri spectaculoase ale regizorului Lucian Pintilie la scoala de vara organizata la Memorialul Sighet de catre fundatia Academia Civica.

Intr-una din rarele sale iesiri publice, Pintilie a proclamat moartea filmelor cu tematica politica, a laudat noul val de cineasti romani (Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Cristian Porumboiu) si a vorbit despre propria sa relatie cu Securitatea.

Autoul filmelor Balanta si De ce trag clopotele Mitica, sa le enumeram aici pe cele mai cunoscute, afirma ca vremea filmelor cu tematica politica, la moda in anii 90, a trecut. Viitorul, spune Pintilie, este al noului val din cinematografia romaneasca:

“Un lucru trebuie pus la punct. Se spune ca aceasta tanara generatie de cineasti iese din mantaua mea. Nu iese deloc din mantaua mea! Decat in masura in care, adolescenti fiind, au vazut filmele mele si le-au placut filmele mele. Ei se deosebesc foarte tare de cinematografia mea care este o cinematografie bazata fie pe un fel de realism magic, fie pe o incrancenare polemica.

Ei nu fac filme, si asta este o chestiune formidabila si un argument ca sa privim cu putina placere in jurul nostru, ei nu fac filme politice. Pentru ca nu mai este nevoie sa se faca filme politice! Si un cineast nu mai trebuie sa se lupte pentru reabilitarea unor drepturi civice! S-a sfarsit! Noi traim in resturile caricaturii, care sunt puternice. Dar chestia asta nu se mai poate intampla!”

Lucian Pintilie s-a referit la ultimele trei mari filme romanesti. Este vorba de lung metrajul „Patru luni, trei satpamani si doua zile”, in regia lui Cristian Mungiu, care a luat in acest an marele premiu la Cannes, de „Moartea domnului Lazareascu”, a lui Cristi Puiu si si de „A fost sau n-a fost”, a lui Cristian Porumboiu.

Despre ele, marele regizor al tranzitiei romanesti a declarat ca „au un fel de gratie de a nu mai fi atinse, filoxerate de politicul asta tampit cu care am imbatranit eu. Filmele mari ale umanitatii nu sunt file politice, nu sunt filme polemice. Nu sunt filmele in care discuti cu tampiti de la Comitetul Central, care iti sugruma viata asta scurta pe care o avem. Asta e un lucru formidabil. Ei fac altfel de filmle.”

Cel mai bun film romanesc dupa 1989 este „Moartea domnului Lazarescu”, afirma Pintilie, care a marturisit pe de alta parte ca are „relatii reci, chiar proaste” cu regizorul Cristi Puiu. „Lazarescu este insa o capodopera. Este cel mai bun film romanesc”, crede Pintilie.

“Aceasta istorie s-a intimplat acum 56 de ani”

Insa unul dintre cele mai interesante momente a fost marturisirea relatiei sale cu Securitatea. Lucian Pintilie le-a povestit celor 100 de elevi prezenti la scoala de vara de la Sighet cum a fost racolat de Securitate la 17 ani si cum a refuzat in cele din urma sa devina turnator. Pintilie a evocat episodul citind cu umor si detasare din propria carte de memorii:

“Aveam 17 ani, dar paream de 13. Si echilibram aceasta anormalitate printr-o obraznicie absolut scandaloasa. Eram student in primul an la Institutul de Teatru, cand, intr-o noapte, tatal meu a fost arestat de organele Securitatii. Mi s-a cerut sa devin informator. Din sete de pitoresc si din spirit de aventura mai degraba decat din frica, am acceptat.

Abia in clipa in care mi s-a cerut primul raport am realizat nu atat monstruozitatea faptului, cat imposibilitatea organica de a indeplini un anume tip de performanta. Pentru ca eram pur si simplu inapt. Mai precis spus: nu resimteam nicicum aceasta inaptitudine ca pe o forma superioara de morala.

Ci ca pe o infirmitate. Nu pot domnule, sa o faca altii daca pot. Pesemne ca Securitatea avea intentia sa scoata din mine, intrasem primul la facultate, un agent de nadejde intrucat manifesta o deosebita toleranta si rabdare fata de rapoartele debile pe care le aduceam si in care incriminam felurite deficiente administrative. Adica astea erau turnatoriile mele la Securitate.

Pai ca nu curge apa calda la caminul studentilor, ca nu sunt bine curatate closetele, iar eu supravietuiam provizoriu ca un om cinstit alimentandu-i cu denunturi ridicole, asteptand cu un soi de nadejde confuza. Ce anume? Eliberarea tatalui meu. Pana cand, intr-o zi, Securitatea s-a plictisit si s-a hotarat sa ma treaca printr-o proba de foc.

Au trimis la mine o turnatoare ultracunoscuta, cu o provocare grosolana dar foarte primejdioasa. Un personaj caricatural dar atat de deconspirat incat putea fi returnat fara cea mai vaga miscare de constiinta. Si atunci a aparut intrebarea chinuitoare.

Si daca, intr-o proportie de unu la zece mii, nu e turnatoare? Daca, pur si simplu, ea este inocenta? Atunci a fost singurul gest al vietii mele de care sunt mandru.

Am infruntat toate riscurile si nu am turnat-o. Peste doua zile, ca un semn ceresc, cu prilejul zilei de 7 noiembrie, o amnisitie comunista il elibera pe tatal meu din beciurile Securitatii. M-am dus la ultima mea intalnire cu organele Securitatii.

Si astazi in vine sa rosesc de neobrazarea cu care le-am adresat urmatorul text in care nebuia era ca si credeau: eu sunt un mare regizor si niciodata nu ma voi ocupa de asemenea activitati care ma pot distrage de la munca mea de creatie. Aceasta istorie s-a petrecut acum 56 de ani.”

Unul dintre elevii prezenti la scoala de vara de la Sighet l-a intrebat pe Lucian Pintilie daca a fost persecutat in urma refuzului sau. Regizorul a spus ca n-a avut de suferit si ca mitul persecutiilor impotiva celor care refuzau colaborarea a fost intretinut tot de fosta Securitate.

Montarile regizorului Lucian Pintilie au fost drastic cenzurate inainte de 1989 ceea ce l-a determinat sa ia calea exilului in 1973. In 18 ani i-au fost refuzate, conform propriilor sale marturisiri, 18 filme.

A avut totusi sansa sa puna in scena filme si piese de teatru in Franta si Statele Unite, iar din acest punct de vedere Lucian Pintilie se autointituleaza citez un “exilat royal”.