New York Times: Ne-ar ajuta Rusia sau China dacă SUA ar fi invadate de extratereștri? (editorial)

Într-un eseu publicat recent pe tema competiției dintre marile puteri și schimbarea climei, Rob Litwak, expert în controlul armamentelor la Wilson Center, reamintește o întrebare pe care președintele Ronald Reagan i-a adresat-o liderului sovietic Mihail Gorbaciov după ce făcuseră o plimbare cu ocazia întâlnirii la nivel înalt din 1985 de la Lacul Geneva – scrie ziarul american The New York Times, luni, într-un editorial, citat de Rador.

După cum a relatat ulterior Gorbaciov: „Președintele Reagan m-a întrebat pe neașteptate: «Ce ați face voi dacă SUA ar fi atacate prin surprindere de cineva din spațiul cosmic? Ne-ați ajuta?»”

„Eu i-am răspuns: «Fără îndoială».”

„El mi-a spus: «Și noi la fel».”

„Așadar, interesant”, a conchis Gorbaciov.

Interesant într-adevăr, fiindcă acum nu este deloc clar, dată fiind intensificarea recentă a competiției fără mănuși între marile puteri, dacă Rusia, China și America s-ar ajuta reciproc în cazul unei invazii extraterestre care ne-ar amenința pe toți. Evident, motivul pentru care Litwak a invocat episodul este acela că astăzi ne confruntăm cu un factor similar de presiune de anvergură planetară – nu din partea extratereștrilor, ci a unei forțe mult mai familiare și considerate cândva benigne: clima.

Încălzirea globală provoacă fiecare țară prin mai multe fenomene meteo extreme, incendii, creșterea nivelului mărilor și apariția mult mai frecventă a furtunilor care altcândva aveau loc doar o dată la un secol. Spre deosebire de extratereștri însă, posibilitatea de a negocia cu Mama Natură e egală cu zero. Ea nu face decât orice îi dictează chimia, biologia și fizica și ea n-are habar nici interese cu privire la unde încep și unde se termină frontierele Rusiei, Americii și Chinei. Ea ține în mâinile sale întreaga planetă – după cum a și demonstrat cu ocazia pandemiei de Covid-19.

Cu toate acestea, nici președintele chinez Xi Jinping și nici cel rus, Vladimir Putin, nu participă în persoană la conferința climatică începută duminică la Glasgow, alături de președintele Biden și de mulți alți conducători din lume. Chiar mai important, The Washington Post a scris săptămâna trecută că o parte a conducerii Chinei se opune oricărei cooperări climatice substanțiale cu SUA atât timp cât acestea nu-și vor slăbi presiunea exercitată asupra Chinei „în chestiuni precum drepturile omului, Hong Kong, Taiwan, comerțul și o serie de alte probleme”.

Până acum nu s-a mai văzut niciodată o asemenea tactică la Beijing: ne vom curăța aerul, dar numai dacă ne lăsați să violăm spațiul aerian al Taiwanului și să sugrumăm libertatea Hong Kongului.

Un demnitar american mi-a spus că la Beijing există acum o dezbatere cu adevărat aprinsă în privința înțelepciunii aplicării unei asemenea strategii diplomatice a războinicului-lup în domeniul climei, aceasta fiind susținută de ministrul de externe Wang Yi. Există cu siguranță alți lideri chinezi care vor o colaborare cu Washingtonul și care înțeleg că, în privința climei, fie ne scufundăm, fie ne salvăm împreună. Totuși, chiar și simpla bănuială că unii demnitari chinezi susțin o astfel de strategie, de a lua planeta ostatică, este foarte îngrijorătoare și trebuie denunțată.

O cursă a Pământului

„Intervalul de timp de care dispune umanitatea pentru a evita o schimbare necontrolabilă a climei se micșorează”, a observat Litwak în eseul său. „China, SUA și Rusia sunt primul, al doilea, respectiv al patrulea cei mai mari emițători de carbon. Însă fix la această răscruce istorică unde e necesară o cooperare globală fără precedent pentru a se preveni o catastrofă, lumea e în pragul unei competiții geostrategice fără limite. De fapt, relațiile Americii cu China și Rusia se află în cel mai jos punct atins după Războiul Rece”.

Moment potrivit pentru un conflict între marile puteri nu poate exista. Și am văzut deja cât de letală e absența cooperării globale în fața unui factor de presiune al Mamei Natură precum Covid-19. Or situația aceasta e chiar mai periculoasă. O răfuială între SUA și China pe tema Taiwanului sau între NATO și Rusia pe tema Ucrainei – fix în momentul în care schimbarea antropogenă a climei ne pune tuturor pistolul la tâmplă – ar fi o nebunie. Dar e o posibilitate reală.

În loc de o cursă a înarmării sau o cursă spațială avem mai degrabă nevoie de o cursă a Pământului – o competiție între marile puteri pentru a determina care țară acționează mai rapid și mai consistent pentru a permite o lume cu emisii nete zero de carbon, în care oamenii pot prospera aici, pe Pământ. Mi-ar plăcea mult să-l văd pe Biden aruncându-le cu adevărat mânușa lui Xi și Putin în acest sens în discursul lui de la Glasgow.

Biden ar putea spune: „Știu că schimbarea climei e o problemă globală și că dacă noi ne curățăm aerul, dar voi nu vi-l curățați pe al vostru, nu există nici o cale de a o soluționa. Însă noi nu vom folosi acest fapt drept pretext, nici nu le vom permite industriilor noastre a petrolului și a cărbunelui să-l folosească drept pretext pentru a nu face nimic până când veți face și voi ceva. Fiindcă astăzi există pe planetă 7,9 miliarde de oameni, iar până în 2030 vor fi cu 600 de milioane mai mulți – încă 600 de milioane! Ceea ce înseamnă că, cu sau fără schimbarea climei, simplul fapt de a avea de hrănit, adăpostit și transportat atât de mulți oameni va garanta că energia curată și clădirile și mașinile eficiente energetic vor reprezenta următoarea mare industrie globală. În caz contrar, ne vom sufoca cu toții de pe urma poluării.

Așadar, dacă voi toți vreți să continuați să ardeți cărbune și să le oferiți industriilor noastre curate un avans de cinci ani în privința următoarei mari industrii globale, faceți-mă fericit. Eu unul voi proclama intenția Americii de a câștiga cursa Pământului pentru a face din America prima țară care va inventa și va implementa cele mai curate tehnologii bazate pe electricitate și care le va reduce costurile într-atât încât oricine de pe planetă să și le poată permite”.

Jocul a început

A provoca China și Rusia la o competiție privind cine poate produce cele mai multe instrumente pentru adaptabilitatea – nu doar rezistența – globală este pentru SUA o modalitate de a-și recâștiga o oarecare statură de conducător moral pe scena internațională și de a ne concentra economia, precum și pe cele ale competitorilor noștri, pe cele mai importante industrii ale viitorului. Dacă noi oamenii nu ne dorim să fim doar un experiment ratat al biologiei, atunci energia fără emisii, transportul fără emisii, clădirile fără emisii și eficiente energetic și producția fără deșeuri vor fi – și trebuie să fie – într-adevăr următoarea mare industrie globală.

Și, apropo, dacă Rusia nu participă pe moment la această competiție, eu unul nu aș risca să pariez împotriva Chinei.

Hal Harvey, director al firmei de analiză climatică Energy Innovation și consilier guvernamental în domeniul tranziției la energia curată, apreciază că SUA și-au fixat un termen foarte clar pentru atingerea unei economii cu emisii nete zero – 2050 – și că Biden încearcă acum să completeze detaliile prin adoptarea de planuri punctuale. Din nefericire, fără a avea măcar un singur vot de susținere din partea republicanilor.

China, din contră, observă Harvey, concepe planuri de decarbonizare incredibil de detaliate pe care Beijingul le-ar putea transpune la scară mare foarte rapid – numai că el nu s-a preocupat la fel de mult de detalii când vine vorba de a stabili termene-limită de finalizare.

Din moment ce Xi e preocupat acum de menținerea creșterii economice a Chinei și de consfințirea celui de al treilea mandat de președinte al său, el nu va face nimic care ar putea frâna creșterea și care i-ar putea afecta popularitatea. Deci China va mai continua să ardă cărbune o vreme. Dar nu vă lăsați păcăliți: Beijingul construiește deja capacități enorme pentru energie solară, eoliană, hidro și nucleară. Jocul a început.

Atât timp cât ambele țări se vor concentra pe cursa Pământului, aproape că nici nu mai contează care dintre ele o va câștiga, întrucât împreună vor determina scăderea prețurilor energiei pentru toată lumea. Dar dacă ele vor încetini sau dacă le va fi distrasă atenția, atunci am putea ajunge să ne dorim să vină niște extratereștri care să ne ia cu ei pe planeta lor. [Articol de Thomas L. Friedman]