Imperiile contraataca

S-a intimplat sa citesc in vacanta doua carti despre imperii, fara sa-mi fi propus. Faptul ca e vorba despre cele mai de succes imperii din istorie a facut lectura pararela si mai interesanta.

In primul rind, am recitit celebra ”Istorie a declinului si a prabusirii Imperiului Roman” a lui Edward Gibbon. Nu sint multe de spus despre ea, pentru ca e prea veche si prea buna pentru a-i face o introducere larga. Scrisa pe la 1770 (primul volum apare in anul proclamarii independentei SUA), cartea ramine actuala si ar trebui studiata obligatoriu in licee.

Greselile factuale corectate de editori sint putine daca ne gindim la epoca in care a fost scrisa.

Gibbon nu este doar istoric, ci un moralist profund indragostit de Roma antica. Cartea de dimensiuni impresionante trece in revista faptele, domniile atitor imparati care au marcat decaderea acelui imperiu, dar deliciul lecturii consta in observatiile morale, sociale, politice ale lui Gibbon, care pot alcatui ele insele o carticica separata de aforisme.

(De fapt, am dat pe Internet peste acest site cu citate din Istoria… lui Gibbon).

O carte care merita citita si recitita din cind in cind, macar pentru ca a marcat un trend cultural: modul in care Occidentul iluminist s-a raportat la Imperiul Roman.

De pilda, acum reprezinta ceva banal sa ai o atitudine obiectiv-detasata fata de crestinism, dar la acel moment Gibbon a darimat o serie de mituri despre Imperiu ca marea fiara a Anticristului (de fapt, paginismul traditional a fost relativ tolerant daca ne raportam la reactia Bisericii odata devenita oficiala). Repet anul publicarii: 1776.

A doua carte de care vorbeam este intitulata simplu ”Empire” si este un excelent volum de istorie populara, in traditia lui Gibbon. Niall Ferguson a cuprins in doar 300 de pagini istoria crearii, grandorii si disiparii Imperiului Britanic. Volumul se mai gaseste de comandat pe Amazon, in mai multe editii (eu am citit una din 2004, prima a aparut in 2002).

Cum o carte de istorie e greu de povestit pentru ca este o poveste in sine, as remarca doar citeva idei.

E remarcabil cum imensul teritoriu administrat de regina Victoria (un sfert din suprafata terestra, ceva mai mult daca punem si sferele de influenta) a fost unificat printr-o serie de actiuni destul de dezorganizate, fara un plan de cucerire.

De fapt, nu militarii au creat Imperiul Britanic (spre deosebire de cel roman, as adauga), ci comerciantii. India a fost cucerita de antreprenori privati si, doar tirziu, dupa o foamete si ceva rascoale a intervenit coroana.

Modelul s-a reluat cam peste tot, Imperiul a fost creat fara un plan si fara o ideologie. Imperialismul ca program politic a aparut tirziu, cind germenii disiparii erau deja vizibili.

Ferguson nu se fereste de teme contondente si in mod cert nu se situeaza pe trendul academic care se simte obligat sa condamne omul alb, aceasta bestie a istoriei care a distrus, subjugat, impilat, saracit, bla-bla-bla.

De pilda, discutia despre sclavagism. Imperiul Britanic a intrat pe piata comertului cu sclavi prezenta de multa vreme pe tarmurile Africii (mai dezvoltat in est, spre lumea araba si India decit spre vest), punind la dispozitie nave.

A concurat ceva vreme pe aceasta piata si apoi acelasi Imperiu a fost cuprins de o renastere religioasa care a creat o miscare abolitionista. Acesti evanghelisti abolitionisti au organizat miscari de protest, au pus presiune pe guvern, iar Imperiul Britanic a devenit brusc la inceputul secolului XIX cel mai de temut adversar al sclaviei.

Nu doar ca navele sale nu mai transportau sclavi, dar marea flota imperiala a devenit politistul marilor in combatarea comertului cu oameni. A amenintat Brazilia cu razboiul daca nu inceteaza traficul de oameni.

Bineinteles, daca vorbim despre teme contondente, nu putea lipsi vesnica dilema: le-a fost mai bine coloniilor subdezvoltate fara metropola (nu vorbim de dominioane ca Australia sau Canada)? Aici, exista un raspuns statistic si unul politic.

Cel statistic este ca nu. Diferenta de venit dintre englezul mediu si africanul mediu fost colonizat a crescut de la decolonizare incoace. Raspunsurile politice sint mai multe si destul de irelevante pentru istorie.

De ce s-a prabusit Imperiul Britanic atunci? In primul rind, nu s-a prabusit. Teza principala a cartii lui Ferguson este ca Imperiul Britanic a fost de fapt prima globalizare a lumii. Britania a dat lumii (adica Imperiului) o limba de comunicare, comert fara restrictii, reguli comune.

Lumea s-a schimbat, iar dominatia light a acelui imperiu nu a mai fost de ajuns. Niciodata in istoria Imperiului sau, regatul nu a cheltuit mai mult de 2% din PIB pentru aparare. Cu alte cuvinte, Britania din secolul XIX a dominat lumea cheltuind pentru aparare mult mai putin decit o face mica Mare Britanie de astazi (in procente raportate la PIB).

La un moment dat, nationalismele si schimbarea tehnologica au facut ca flota Majestatii sale, care asigura unitatea Imperiului, sa nu mai fie de ajuns. Pe masura ce coloniile cresteau in importanta, limitele controlului central erau tot mai evidente.

Ferguson arata aproape cu regret ca doar un capriciu al istoriei a facut ca SUA sa apara ca stat independent, pentru ca dupa victoria revolutiei americane, Imperiul a cedat intotdeauna destul de rapid cererilor coloniilor (taxare, reprezentare, etc).

Sa nu intelegeti ca Ferguson este ultimul imperialist intirziat. Nici pe departe. Are insa curajul sa priveasca in fata fara rusine o epoca prea condamnata de istoriografia dominanta de stinga pentru a mai fi si cunoscuta.

Are si un capitol foarte interesant despre ce ar putea sa invete puterea dominanta actuala – SUA – din experienta Imperiului Britanic. De altfel, vad pe Amazon ca Ferguson a scris dupa aceasta carte o alta intitulta mai mult decit interesant: ”Colossus: The Rise and Fall of the American Empire”. Promit sa o citesc si pe asta.