Nastase la Casa Alba

Odinioara „evenimentele istorice“ de la Inalta Poarta se petreceau cu totul altfel. Sultanul statea intins pe divan, sprijinit pe perne moi. Apropiindu-se, „oaspetele“ care cumparase scaunul Tarii Romanesti sau al Moldovei ii saruta papucul, dupa care ramanea, respectuos, in picioare. Acest protocol, sa-i zicem „pitoresc“, e, acum, acoperit de praf in cronici.

Vremurile s-au schimbat. Primit de Bush la Casa Alba, Nastase a fost poftit pe un fotoliu similar cu cel pe care s-a asezat gazda. Dl Nastase isi permitea chiar sa zambeasca. Putin crispat si cu o satisfactie usor provinciala (explicabila), dar zambea. Nici alte traditii nu mai sunt in uz.

Slavitul sultan ii incredinta supusului sau sabia de onoare, dupa care i se punea acestuia pe cap caciula cu egrete si pene de strut. Odata caftanit, „musafirul“ parasea sala de audiente iesind cu spatele si strangand la piept firmanul visat. Acum, – alte timpuri! –, tot ce si-a putut ingadui Bush a fost o complezenta.

Care i-ar fi utila lui Nastase doar in masura in care romanii ar fi de acord sa ia politetea presedintelui american, care isi traieste propria drama electorala, ca un fel de inlocuitor de firman.

Fireste, comparatiile dintre istoria de ieri si istoria de azi sunt, in principiu, fortate. Avem, azi, cu totul alt gen de psihoze, nu „spaima de turci“ care, cum observa in epoca un martor strain, crea in principate „o tristete de neinvins“ si „obisnuinta de a afla vesti rele“.

Sa ne amintim ca noi ne-am temut nu de „venirea americanilor“, ci de „ne-venirea“ lor! Ma indoiesc, insa, judecand pe baza comportamentului guvernantilor nostri de dupa venirea americanilor, ca Nastase a indraznit sa-i spuna lui Bush ceea ce n-ar fi sunat prea bine in urechile presedintelui american.

As fi gata sa pun mana in foc ca el nu si-a permis nici cea mai vaga indoiala legata de legitimitatea razboiului din Irak. Nu in numele guvernului, sa ne intelegem. Sunt un om lucid si-mi dau seama cam intre ce limite se pot misca guvernantii nostri in plan extern. Dar cred ca Nastase putea sa-l informeze pe Bush ca are oarecari probleme cu o parte din populatia Romaniei.

Acea parte care nu vrea sa confunde primirea noastra in NATO (pe care toti am dorit-o) cu obligatia oficialilor nostri de a se comporta servil; acea parte care nu le reproseaza guvernantilor lipsa de personalitate, ci zelul pus in mimetism.

Ca prim-ministru, Nastase s-ar cuveni sa stie ca populatia Romaniei nu e compusa din indivizi care cad in transa cum ii aud, la televizor, pe Geoana ori pe Pascu motivand „imunitatea“ militarilor americani in fata legilor internationale sau vorbind, in cliseele cunoscute, despre Afghanistan si Irak.

Unii dintre noi se intreaba si azi ce rost a avut razboiul contra Jugoslaviei, din moment ce efectul lui e o sinistra epurare etnica pe seama sarbilor in Kosovo. Din cate tin minte, Nastase gandea altfel decat doamna Albricht pe vremea aceea. Dupa ce a ajuns la Palatul Victoria, s-a rotit cu o suta optzeci de grade.

O fi avand constiinta linistita? Dar poate ca e ridicol sa discutam despre constiinta cand e vorba de politicieni. Important e altceva. Ceea ce nu poate decide primul ministru e ca si restul romanilor sa se invarta, asemenea lui, ca o girueta, dupa cum bate vantul. Unii dintre noi sunt mai rigizi.

Se rusineaza si azi ca Romania s-a alaturat, supralicitand chiar, unei interventii cu scopuri tulburi si rezultate perverse, cum a fost razboiul impotriva Jugoslaviei. Sau nu pot impaca nicicum respectul pentru o mare natiune, cum e America, si indoielile dramatice generate de razboiul din Irak.

Ii va fi spus, oare, si asta Nastase lui Bush? Daca n-a facut-o – si sunt sigur ca n-a facut-o – „evenimentul istoric“ care i-a incantat pe lustragii Puterii n-a fost decat un banal exercitiu (inca unul) de politica externa dusa in genunchi.