Cineasti vs. psihanalisti intr-o prima dezbatere – Andrei Ujica despre cosmogonia din "The Tree of Life": "Rade Kubrick din groapa"

​Din albumul editiei „Les films de Cannes a Bucarest” 2011 n-ar trebui sa lipseasca trei momente: Andrei Ujica bagand in cofa trei psihanalisti intr-o discutie despre „The Tree of Life” de Terrence Malick, Irina Nistor traducand „live” de pe o caseta VHS cu „Taxi Driver” si Gheorghe Preda intrebandu-l tot pe Andrei Ujica care a fost contributia sa de regizor si scenarist la „Autobiografia lui Nicolae Ceausescu”.

„Les films de Cannes a Bucarest”, manifestare initiata anul trecut de Cristian Mungiu, se axeaza acum pe filme straine, unele prezentate chiar in acest an pe Croazeta, si pe filmele tinerei generatii de cineasti romani prezentate la Cannes din 2001 incoace.

Invitati straini nu sunt in acest an, dar regizorii romani ai – pardon de expresie -, noului val sunt prezenti la intalnirea cu publicul (mai putin Cristi Puiu, care la proiectia cu „Marfa si banii” va fi reprezentat de actori).

Festivalul a inceput in 14 octombrie si ia sfarsit in 20 octombrie. Din nou, ecoul lui la public e foarte bun. Au venit tineri spectatori pana si de la Brasov. Cel mai recent film al lui Nanni Moretti, „Habemus papam”, a avut doua proiectii pline desi se anuntase ca intra si in cinematografe.

La fel s-a intamplat duminica la prima proiectie cu „Taxi Driver”, varianta restaurata, eveniment prefatat de o scurta proiectie din filmul lui Martin Scorsese de pe o caseta VHS dublata in italiana si cu traducerea „live” a Irinei Nistor (care a explicat publicului ca in celelalte tari comuniste traducatorii erau, de obicei, barbati.).

Si „Melancholia” a avut sala plina, desi ruleaza in cinematografie. La „Autobiografia lui Nicolae Ceausescu” discutia cu autorul au tinut mai bine de o ora. Ea a fost deschisa de cineastul Gheorghe Preda care a intrebat cum e cu responsabilitatea etica a autorului fata de tanara generatie si de ce s-a creditat acesta la scenariu si regie daca doar a lipit niste imagini facute de profesionisti onorabili ale caror nume nici macar nu apar pe generic.

(Doi tineri spectatori l-au intrebat pe Gheorghe Preda de ce vorbeste in numele lor si ca generatia lor nu e tampita; stie ce e cool -nu Ceausescu -, si, mai ales, intelege aportul la comunism al generatiei de dinainte.).

La proiectia de sambata cu „The Tree of Life”, pe care MediaPro l-a cumparat fara gandul de a-l aduce si in sali, biletele de la cinema Studio erau epuizate cu 20 de minute inaintea inceperii proiectiei.

Multi psihologi au venit sa vada filmul lui Terrence Malick mai ales pentru dezbaterea de dupa proiectie, dar Andrei Ujica a maturat cei trei psihanalisti invitati cu o singura mana. Obisnuiti sa asculte, acestia si-au vazut unele afirmatii contrazise, dar nu s-au aparat, Georgiana Dobrescu fiind cea mai impaciuitoare.

La intalnirea moderata de Florentina Ciuverca au luat parte psihanalistii Georgiana Dobrescu, Alfred Dumitrescu si Bogdan Sebastian Cuc, cineastul Andrei Ujica si criticul de film Anca Gradinariu.

„Nu ştiu daca ‚The Tree of Life’ e filmul meu preferat”, spusese Andrei Ujica inaintea proiectiei, pregatindu-se sa tina piept unei discutii „cu un grup de psihanalisti care or sa gaseasca multa substanta in acest film”.

Discutia nu s-a desfasurat insa in coordonatele imaginate de cineast. Chiar daca au gasit, probabil, substanta in film, cei trei psihanalisti n-au venit cu trei chei diferite de interpretare a filmului.

De fapt, ei au facut o pledoarie pentru psihanaliza si pentru libertatea pe care o are un spectator de a se gandi la sine prin intermediul unui film, punctand cateva zone unde filmul si psihanaliza se intalnesc (intunericul salii, starea de reverie sau onirica, proiectiile si identificarile samd).

Orgoliul meseriei s-a dovedit o rezistenta puternica. Intrebat de moderator daca ar recomanda un film unui pacient care a suferit o trauma similara cu cea din „The Tree of Life”, Alfred Dumitrescu a raspuns negativ, iar colegul sau Bogdan Sebastian Cuc a spus ceva mai tarziu ca filmul, arta nu pot fi un instrument terapeutic in lipsa unui medic.

„In masura in care un concert de Bach are un efect bun asupra noastra putem vorbi de un efect terapeutic, dar nu putem vorbi despre Bach ca despre un terapeut”, a spus psihanalistul.

Acest lucru a facut-o pe Anca Gradinariu sa evoce un film in care arta avea un rol terapeutic, iar Andrei Ujica sa reclame „abuzul” pe care psihanaliza il face asupra artei, in conditiile in care, a adaugat, „arta a vindecat mai multi oameni decat a vindecat psihanaliza – daca a vindecat pe cineva.

Arta nu e un caz particular. Asta e iritant la psihanaliza. Psihanalistii citesc o opera de arta ca si cum ar fi o marturie particulara care trebuie interpretata asa cum imi zice omul de pe sofa.”

Discutia nu a fost gandita sa fie in contradictoriu si nici n-a fost o cearta, dar lucrurile spuse de Andrei Ujica si Anca Gradinariu au fost mai argumentate si mai aplicate decat cele enuntate de psihanalisti.

Daca Anca Gradinariu si-a explicat rezistenta la psihanaliza prin vulgarizarea la care a fost supusa psihanaliza in filmele de la Hollywood (unde domnesc empatia si identificarea), pe Andrei Ujica il supara „excedentul de discurs secundar” aplicat asupra artei.

Iata mai jos scurte fragmente din cele spuse de invitati:

Andrei Ujica:

– „Daca in sedinta de psihanaliza psihanalistul, ca o ureche universala, sta pasiv in afara campului vizual al pacientului si asculta filmul din capul acestuia, aici e invers. Avem de-a face cu un intermediar – spectatorul e livrat intai filmului unei alte constiinte cu care el rezoneaza sau nu.”

– „Miracolul salii de cinema cu intunericul ei si cu absorbtia care se poate produce daca filmul funtioneaza a fost facut posibil, istoric vorbind, de Richard Wagner care la Bayreuth, cu putin inainte de inventarea cinematografului, a fost primul care a stins lumina in sala. Pana la Wagner, la teatru si la opera – pentru ca era un spectacol de curte -, luminate erau lojele, iar artistul avea un rang secundar si inferior.”

– „Intai de toate ‚The tree of Life’e o auto-terapie. E evident ca e autobiografic. Acolo unde incearca sa vizualizeze cosmogonia e, din pacate, nereusit dpdv artistic si asta il impiedica sa fie o mare capodopera, il impiedica chiar sa fie reusit. Ar fi iesit mult mai bine daca perspectiva divinitatii ar fi fost lasata in panteismul in care Malick oricum crede – pentru ca prin Heidegger e un filosof al naturii si gaseste substanta in molecula de apa, adica in molecula initiala. Daca Malick ar fi gasit – cum a gasit in filmele anterioare -, un limbaj care sa arate creatia si nu sa inceapa cu chestii pe catre nu stie sa le monteze (se si vad carjele) si pe urma mai pune inca o arie, inca nu stiu ce… Rade Kubrick din groapa. E de clasa a patra.”

– „Cred ca sunt posibile o serie de paralele extrem de fructuoase intre film si psihanaliza, si intre arta si psihanaliza. Asa a fost de la bun inceput: Freud construieste pe un discurs cultural, nu pe unul filosofic, nici spiritual sau biologic. Exemplele lui sunt din istoria culturii – mitologie, istoria literaturii si istoria artei. Arta isi are autonomia ei si starea ei de gratie. Cand apare intr-adevar o capodopera – un nucleu estetic atinge un circuit inchis care ar insemna perfectiunea – , lucrul acela se transforma, cu un coeficient de abstractie, intr-un organism viu. Orice capodopera are complexitatea si pulsatia unei fiinte, fara ca ea sa fie biologic o fiinta. Aici sta misterul ei si faptul ca marea arta e perena. Discursurile filosofice vin si trec, cele psihologice la fel. In masura in care se realizeaza din cand in cand o capodopera, ea e intotdeauna un model de simulare a complexitatii universului ca atare.”

Alfred Dumitrescu:

„Mi-a atras atentia faptul ca filmul incepe cu enuntarea unei dihotomii absolute. Avem de ales intre doua cai- calea compasiunii (n.red. a gratiei, e corectat de ceilalti) si calea naturii. Nu exista o a treia. Filmul se deruleaza pe linia unei sciziuni, a unei alegeri fundamentale care nu pare sa fie o alegere echilibrata. Cele doua cai sunt in mare masura una buna, si alta rea. Apoi, in alt moment al filmului apare o replica interesanta – o femeie ii spune mamei indurerate:„o sa treaca”. Evident ca nu trece niciodata pentru ca nu are cum. Cred ca astfel se instituie tensiunea care duce lucrurile mai departe, adica tensiunea dintre incercarea de a face lucrurile sa ramana intr-un punct si incercarea de a face ceva cu ele. Asa ca, daca e o morala psihologica, e ca n-avem de ales intre compasiune (sau gratie) si calea naturii decat sa ne muncim sa aducem putina gratie pe calea naturii. E foarte mult si asta e drumul oricarui demers psihanalitic.”

Anca Gradinariu:

– „E un film care se digera in timp si care creste. Au fost momente cand l-am urmarit intr-o stare de hipnoza. M-a scos din sistemul in care am fost invatata sa privesc filmele in ultima vreme, un sistem foarte narativ, amintindu-mi de ‚Oglinda’ lui Tarkovski. Am avut in acelasi timp si o stare de iritare pentru ca are momente cand frizeaza kitsch-ul crestin. Finalul, de pilda, mi-a schimbat intreaga impresie, m-a facut sa rad. Sunt de acord cu cei care au spus ca e pretentios, gomos, sibilinic dar, in acelasi timp, sfideaza logica. Il experimentezi si poate transcende lucrurile astea. Eu am avut o copilarie idilica, desi s-a desfasurat intre betoane, si, desi n-am avut nicio experienta comuna cu Malick, am rezonat la film. E ceva arhetipal în el.”

– „Nu l-am vazut ca pe un film religios, ci ca pe un film spiritual. E acest paradox al universului care construieste fiinte tot mai evoluate pe care le distruge.”

Bogdan Sebastian Cuc:

„Dl Ujica vorbea despre niste imperfectiuni ale filmului – putem spune ca autorul a gresit, a busit filmul pe alocuri. Dar tocmai despre asta e vorba: gresim in viata, dar important e cum traim cu lucrurile astea. In discursurile de mai devreme fiecare incerca sa dea un sens celor vazute, asa cum facem fiecare dintre noi –cautam o logica, un fir epic de care sa ne tinem pentru ca lucrul cel mai greu de suportat e lipsa de sens. De ce se intampla un anumit lucru? Ce fac cu ce nu inteleg si nu pot controla?

E important ca exista aceste asemanari intre film si biografia autorului, si ca ne pot ajuta sa ne imaginam lucruri despre autor, dar cred ca cel mai relevant e ce ne imaginam despre noi in relatie cu filmul. O paralela care poate aparea intre sala de cinema si cabinet e faptul ca in cabinet apare intrebarea: De ce imi povesteste lucrul asta mie, acum? Acum ne putem intreba: De ce, privind aceste imagini, ma gandesc la acest lucru? Ce spune asta despre mine? Acest lucru mi se pare un punct de plecare.”

Georgiana Dobrescu:

– „Cand am vazut filmul, parca am vazut doua – un documentar si un film artistic. Faptul ca a durat atat de mult si ca a fost mixtura asta nu inseamna oare cat de dificil e acest travaliu al doliului? Ma gandeam ca lucrul a fost cu putinta pentru ca a aratat acel tip de familie si acel gen de copilarie in care copiii cresc in copaci, in lumina, in joaca, libertate si spatiu. Cand s-a facut paralela cu zgarie-norii si am vazut un singur copac, m-am intrebat: „Cum poti face travaliul unui doliu, al unei suferinţe printre betoane?”

– „Mama si tatal nu se exclud, se completeaza. Mama e empatie, intelegere, apa, curgere. Tatal organizeaza, structureaza. Cand ajunge copilul adolescent, se reediteaza Oedipul si el spune: ‚Te urasc, as vrea sa te omor dar, cu toate astea, te iubesc’, dupa care ii spune: ‚Mama ma iubeste numai pe mine’. A fost extraordinar ca tatal a putut sa faca fata distrugerii copilului si a ramas alaturi de el. E extraordinar sa ramai alaturi de copil in revolta adolescentei cand, creandu-si propria identitate, da la o parte toate modelele parentale.”

Ca cineastii si psihanalistii se uita altfel la un film s-a vazut si cand unul dintre psihanalisti s-a intrebat daca, prin nereusitele filmului, Terrence Malick n-a vrut cumva sa arate „felul imperfect in care n-a reusit sa-si faca doliul.”

„Nici vorba”, a raspus Andrei Ujica. „Pentru un critic e evident tipul de ambitie al lui Malick. El e innebunit sa nu cumva sa nu-i reuseasca. Pariul e total.”

Cand Georgiana Dobrescu a povestit ca Bernardo Bertollucci, care prezideaza Festivalul de film si psihanaliza de la Londra, a afirmat ca in cei sapte ani de analiza pe care i-a facut a devenit „mult mai creativ si mai apropiat de miezul sau”, Andrei Ujica a replicat ca singurul cineast care a facut filme bune cat timp era in analiza a fost Woody Allen.

Ca psihanaliza si filmul comunica, totusi, o arata si faptul ca pacientii povestesc pe sofa despre filmele pe care le-au vazut. Georgiana Dobrescu a spus ca a avut paciente care se identificau cu sotia sau cu amanta din „Marti, dupa Craciun”, de Radu Muntean. Ea insasi a vazut multe filme dupa ce i-au vorbit pacientii despre ele.

Psihanalistii prezenti in sala au gasit probabil si alte teme de gandire. Oare cum ar interpreta ei actul ratat al lui Andrei Ujica – acesta a pronuntat „autobiografia lui Terrence Malick” in loc de „auto-terapia lui Terrence Malick”?