Afaceri in numele sindicatului

Aproape tot ce a aparut din cenusa revolutiei decembriste pare sa fii fost sortit esecului.La 15 ani dupa Revolutie nu ne ramane sa constatam decat ca din vastul patrimoniu al clasei muncitoare nu a ramas mai nimic.

Cine a avut de castigat din instrainarea patrimoniului? Cu siguranta nu membrii de sindicat pentru care au fost construite cu multa truda si sacrificii spatiile de recreere si odihna.

Un patrimoniu impresionant

Din defuncta Uniune Generala a Sindicatelor din Romania au aparut, imediat dupa 1989, Confederatia Nationala a Sindicatelor Libere din Romania (martie 1990) si Confederatia Nationala Sindicala „Cartel Alfa” (aprilie 1990).

Fiind primele confederatii sindicale infiintate era firesc ca ele sa gestioneze patrimoniul UGSR. Celelalte mari confederatii, Blocul National Sindical si Confederatia Sindicatelor Democratice din Romania, luand fiinta in 1992, respectiv 1994, nu au reusit sa puna mana pe aproape nimic din fostul patrimoniu al sindicatelor.

Dar, cu toate acestea, sindicalistii post-revolutionari, pana sa-si dea seama cu adevarat ce au in proprietate, au pierdut aproape tot. Cel putin in judetul nostru, patrimoniul sindicalistilor a fost unul impresionant.

Mare ne-a fost mirarea sa aflam de la Adolf Bloos, unul dintre primii sindicalisti si in prezent liderul sindical al CNSRL-Fratia Bistrita-Nasaud, ca fosta UGSR avea in judet: 10 baze sportive, 12 popicarii, Casa de Cultura a Sindicatelor de pe strada Alexandru Odobescu, jumatate din hotelul „Bistrita”, intre 60 si 70 de procente din restaurantul „Parc”, 2 garaje in Nasaud si hotelul UGSR din Sangeorz-Bai. Ultima investitie din perioada comunista, astazi neterminata, a UGSR este cladirea noua a Casei de Cultura a Sidicatelor din P-ta Mihai Eminescu.

De-a lungul anilor, toate acestea au fost indelung disputate intre confederatiile judetene, iar la nivel central – indiferenta totala.

Nimeni din conducerea nationala a acestor sindicate n-a miscat un deget, incat la nivel judetean fosti prieteni, aflati pe baricadele miscarii sindicale, ani buni de zile „si-au cautat peri in palma”.

Lipsa actelor, sansa oportunistilor

Dar, dupa cum se poate vedea, odata cu trecerea anilor, din aceasta lupta a iesit castigator cu totul altcineva. Sa le luam pe rand. Din informatiile pe care le detinem se pare ca de soarta popicariei din Prundu Bargaului nu s-a interesat nimeni din partea sindicatelor.

Astfel ca indecizia lor a fost sa fie hotararea altora. In primii ani post-decembristi, SC Hicart a luat popicaria in patrimoniul ei si, odata cu infiintarea Liceului „Radu Petrescu”, a cedat-o acestuia.

Liceul amintit o foloseste si astazi deoarece prin prevederile Legii 213/1998 popicaria a trecut in domeniul public, adica in proprietatea primariei. Tot in domeniul public a trecut si baza sportiva „Metalul” din Bistrita, dupa destui ani in care s-a aflat in litigiu.

Pe la mijlocul anilor ’90, un reprezentant local al Blocului National Sindical a inchiriat aceasta baza sportiva firmei SC Martex SRL. Dar, dupa 3-4 ani de castiguri profitabile, firma si-a incheiat activitatea, iar administratorul nu a vrut nici in ruptul capului sa paraseasca baza sportiva.

BNS, cum era si firesc, a intentat proces acestei societati, proces care dainuie de aproape 10 ani de zile. Cum instanta nu a dat inca o solutie finala, Primaria Bistrita n-a stat mult pe ganduri si a intabulat in 2002 baza „Metalul”.

Conducerea actuala a filialei judetene a BNS incearca acum sa cada de acord cu primaria pentru ca cei aproximativ 1500 de membri BNS sa poata folosi acesta baza sportiva. E de prisos sa amintim ca la fel s-a intamplat si cu baza sportiva a minerilor din Rodna, terenul bazei fiind in proprietatea primariei.

Ba mai mult, Primaria Rodna vrea sa construiasca aici un bazin de inot, dar de asta data pentru toti rodnenii, caci mineritul din zona nu mai are viata lunga.

In cazul restaurantului „Parc”, sindicatele neputand sa-si dovedeasca proprietatea, in posesia restaurantului a intrat rapid fostul prefect Grigore Rusu, care, evident, a stiut cel mai bine pe ce pune mana.

In 1991, cand la Bucuresti s-au gasit niste hartii care confirmau ca sindicatele au investit bani in acest restaurant, totul a fost de prisos.

Rezumand, in aproape in toate cazurile pomenite mai sus motivele principale ale instrainarii proprietatilor sindicatelor par sa fi fost proasta lor gestiune, precum si lipsa unei clare evidente contabile.

Noua Casa de Cultura a Sindicatelor, un proiect grandios de care s-a ales praful

Daca cele mai multe din spatiile apartinand sindicatelor s-au pierdut din lipsa unei evidente clare, nu acelasi lucru se poate spune despre ceea ce s-a intamplat cu Casa de Cultura a Sindicatelor din Piata Mihai Eminescu. Un proiect grandios, care prevedea un adevarat centru cultural, dar caruia i s-a schimbat destinatia inainte de a fi terminat.

Un proiect pentru care s-a ras o strada cu 173 de case, strada Mihai Eminescu, din care a mai ramas doar numele. Ce-i drept, pentru a fi aprobat proiectul s-a strecurat si un ansamblu de locuinte cu 913 apartamente, suficient de multe incat sa nu fie respins de autoritatile comuniste.

Chiar daca nimeni nu mai recunoaste fatis astazi, noua Casa de Cultura a Sindicatelor a fost laitmotivul pentru care strada Eminescu a fost rasa de pe fata pamantului si, in subsidiar, a fost gandit si ansamblul de locuinte.

Ideea a fost lansata de cativa specialisti ai Institutului de Proiectari din Bistrita care, respectand dorinta celor de la conducerea judetului, au dorit sa contureze in zona un centru cultural.

Polul era reprezentat de noua Casa de Cultura a Sindicatelor unde urma sa fie concentrata activitatea culturala si recreativa a membrilor de sindicat.

Din cei patru arhitecti ai fostului Institut de Proiectari din Bistrita care au lucrat la acest proiect, Emil Lefelman, Nicolae Tasca, Eugen Costache – seful de proiect si Ioan Gatej, doar acesta din urma mai este in viata.

Arhitectul Ioan Gatej ne-a declarat ca partea care i-a revenit in cadrul proiectului se referea mai mult la ansamblul de locuinte, dar isi aminteste foarte bine toate elementele prevazute.

Astfel, proiectul Casei de Cultura a Sindicatelor prevedea sali pentru diverse activitati de club, o sala moderna de balet, sali de curs dedicate artelor plastice (pictura si sculptura), o biblioteca, un cine-studio, o sala de sport, sali de expozitii pentru artistii plastici, o sala de teatru incapatoare, o gradina suspendata, un teatru si un cinematograf in aer liber.

In spatiul in care functioneaza astazi restaurantul „Venezia” erau conturate galeriile de arta, iar la parterul unui bloc, o librarie spatioasa, spatiul unde astazi functioneaza libraria Aletheia, probabil singura locatie care a respectat destinatia initiala.

Cladirea avea prevazuta si o parcare interioara cu intrare atat din strada Mihai Eminescu, cat si din strada Garii. Pentru ca erau gandite suficiente locuri de parcare, in piata Mihai Eminescu era prevazut un parc, cu alei si mult spatiu verde, fara locurile de parcare de astazi.

Aproape nimic din ceea ce s-a prevazut initial nu mai exista astazi, ramanand doar urmele. Prin zidurile neterminate al Casei de Cultura se mai vad scarile de la etajul I care duceau spre intrarea in sala de teatru, iar din proiectul teatrului in aer liber au ramas doar gradenele.

Cu acte, totul se vinde ca painea calda

Nimic din ceea ce era prevazut in proiectul Casei de Cultura a Sindicatelor din Piata Mihai Eminescu nu mai seamana cu ceea ce gasim astazi. Adolf Bloos declara ca din cei 7000 de metri patrati pe care ii aveau in proprietate, 6000 au fost deja vanduti, iar 1000 sunt inchiriati.

Asadar, si ceea ce a fost recuperat in baza actelor, a fost vandut, cei 1000 de metri patrati retinuti fiind parca special pastrati pentru acoperirea salariilor si a cheltuielilor sindicatului.

Cu siguranta ca la pensionarea liderilor de sindicat vor disparea si ultimii 1000 de metri patrati din proprietatea CNSRL Fratia.

Intrebat ce s-a intamplat cu banii din vanzarea spatiilor si cei incasati din chirii, Bloos a ocolit raspunsul foarte elegant si ne-a declarat ca este o chestiune privata, de gestiune a sindicatelor in care nu prea avem de ce sa ne bagam nasul.

Asa o fi, mai ales ca nici o autoritate nu a avut curiozitatea sa verifice daca modul in care s-a instrainat patrimoniul clasei muncitoare a fost cel mai corect si daca destinatia banilor a fost una corecta.

„Sala de teatru a fost facuta pentru comunitate si trebuie redat comunitatii”

Singurele spatii neterminate din Casa de Cultura a Sindicatelor din Piata Mihai Eminescu, ramase nevandute, sunt parcarea interioara, sala de teatru, teatrul si cinematograful in aer liber. Arhitectul Ioan Gatej sustine ca investitia in amenajarea parcajului auto ar putea fi amortizata in doi ani prin inchirierea spatiilor de parcare.

Pentru a functiona, teatrul si cinematograful in aer liber mai e nevoie doar de ridicarea unei scene si de niste scaune, asemenea celor de pe stadion, care sa fie montate pe gradene. Proiectantii au gandit foarte bine spatiul pentru teatrul si cinematograful in aer liber astfel incat acesta are asigurata o acustica naturala deosebita.

Si sala de teatru din interior se bucura din proiectare de o acustica naturala perfecta. Cei care au lucrat la proiect au facut o excursie de documentare prin mai multe teatre din tara si au cautat sa se inspire din proiectul unei sali de teatru cu o astfel de acustica, pe care au si gasit-o la Miercurea Ciuc.

Sala de teatru are o capacitate de 825 de locuri si nu numai acustica este speciala

Scena prevazuta in proiect era si ea una speciala si se putea adapta fiecarui tip de teatru: italian (scena, cortina, spectatorii in fata), elizabetan (scena inainteaza putin si spectatorii pot sta in jurul ei) si arena (scena vine mai spre mijlocul salii, iar spectatorii pot fi asezati de jur imprejur, putand fi instalate scaune si pe scena).

„Aceasta sala de teatru a fost facuta pentru comunitate si trebuie redata comunitatii. Primaria, din fondurile proprii, nu ar putea face asa ceva nici intr-o suta de ani. Sala este finalizata in rosu, in procent de 85 la suta, poate ceva mai mult.

Ar urma finisarile si montarea mobilierului. Costa mult, dar este infinit mai ieftin decat sa ridici una la fel”, este de parere Ioan Gatej. Se pare ca aceasta este ultima noastra sansa de a avea un teatru la Bistrita.

Daca autoritatile si sindicatele ar cadea de acord n-ar fi tarziu sa ne bucuram de ea chiar si dupa 20 de ani de la proiectarea ei.