Suspendarea presedintelui. Consecinte III (de Doc)

Pardon my french, mais où sont les Iorgovanes d’antan? Unde e parintelul Antonie? El si soborul de juristi de partid sunt probabil singurii care pot, cuvios constitutional vorbind, sa-l exorcizeze pe fratele lor intru credinta politica, dl Vacaroiu. E evident ca presedintele interimar a fost posedat de necuratul basescian de indata ce a pasit la Cotroceni.

Iata, in doar cateva zile, fostul sef al Senatului a facut tot felul de declaratii, a trasat proiecte politice, si-a propus sa se bage si in politica externa (in masura in care politica externa nu-si baga picioarele in el).

De fapt, excluzand cazul in care fostul Hagi al finantelor s-a gandit sa-l convoace pe Mugur Isarescu doar in calitate de Nadie Comaneci a finantelor, este clar ca dl Vacaroiu se afla cu totul inafara acelui model de presedinte trasat de autorii suspendarii, un presedinte al carui rol se reduce in esenta la invitarea fotbalistilor si decorarea celebritatilor.

Din contra, se pare ca modelul prezidential adoptat de dl Vacaroiu este … Traian Basescu, nomen odiosum. Liderul PSD a comis chiar erezia de a se pretinde “presedinte activ”. De ce nu direct jucator? E clar ca trebuie suspendat cat mai iute.

Suna a gluma, este in masura in care si pretentia ca procesul finalizat cu suspendarea presedintelui e menit sa apere constitutia este la fel de hilara. Iar din alt punct de vedere ceea ce face presedintele interimar nu este deloc de gluma, ci este o noua iresponsabilitate. Dar nu despre asta vorbesc in acest articol.

De ce a adoptat dl Vacaroiu o astfel de conduita? De ce nu a adoptat modelul presedintelui simbolic si retras pe care il promova mediatic, in campania de suspendare, PSD? De ce pare efectiv sa adopte un model de exercitare a mandatului similar cu cel al presedintelui suspendat?

Simplu. Pentru ca este un model popular. “Presedintele jucator” i-a adus dlui Basescu mandatul, si i-a mentinut si ii mentine o cota de popularitate foarte mare. Mimetismul demnitarului PSD incearca in mod evident sa transfere macar o parte din aceasta popularitate.

Este o discutie interesanta si pertinenta de ce stau lucrurile asa, de ce electoratul vede si judeca astfel; insa pentru scopurile acestui articol trebuie sa afirm doar ca faptul e evident. Conduita presedintelui interimar nu face decat sa completeze ceea ce spun toate sondajele si barometrele de opinie publica.

–––––––––––––––––––––––––––

Ce-a facut acest al cincilea parlament, majoritatea celor 322? Suspendarea era un instrument care trebuia folosit doar in cazuri exceptionale, pentru protejarea Constitutiei. Ei l-au folosit exclusiv ca arma politica.

(De ce-au facut-o? Pentru ca pot! D-aia!) Daca consideram doar episodul in sine, atunci putem discuta doar de consecinte imediate si prea putin importante, la nivelul politicii de partid. Insa episodul afecteaza serios nivelul institutional, prin simplul motiv ca s-a creat un precedent.

Au facut din articolul 95 o arma politica si au folosit-o impotriva lui Traian Basescu – foarte bine, poate ca o sa aiba succes, poate nu, episodul se va incheia intr-un fel sau altul pe 19 mai. Dar arma aceea ramane. Au facut-o, n-o mai pot desface.

Fara un efort exceptional n-o mai poate desface nimeni: Parlamentul, prin puterea oferita de precedent, poate sa-l suspende unilateral pe presedinte, ca parte a luptei lor politice.

Iar instrumentul este unul deosebit de ticalos pentru ca el este de fapt (asa pervertit cum a fost de 322 de parlamentari) unul de revocare politica, fara insa sa aiba mecanismele institutionale de control si de echilibrare care sunt absolut necesare acestui tip de instrumente.

Este astfel o arma politica mult prea tentanta ca viitoarele parlamente sa se abtina din principiu s-o foloseasca: permite sanctionarea drastica a unui adversar politic de prim rang, fara ca majoritatea parlamentara care o foloseste sa-si asume vreun risc sau vreo raspundere.

Ce poate face presedintele? Poate sa puna capul in piept, sa se recunoasca invins si sa plece acasa. Sigur ca poate, dar atunci va veni in locul lui un alt presedinte, care va proceda altfel. In discutia la nivel institutional nu are sens sa vorbim decat de acel presedinte care va incerca sa supravituiasca luptei politice dusa in astfel de conditii.

Daca institutional nu exista mecanisme de echilibrare, atunci presedintele le foloseste pe cele prin care se poate apara. In speta e vorba de unul singur: electoratul.

Amenintat permanent cu posibilitatea de a fi suspendat, presedintele are o singura cale de aparare, sa se asigure ca nu lasa niciodata parlamentului sansa sa-l suspende intr-un moment in care ar putea fi demis la referendum. Cu alte cuvinte, presedintele este obligat, practic, sa-si mentina un nivel sigur si constant de popularitate. Ce alternative are? Aproape nici una.

Sa “invinga” parlamentul, adica sa se asigure cumva ca acesta nu-l va suspenda, dar asta e aproape imposibil (ca sa nu discut cat e de dezirabil, din alte puncte de vedere). Sau poate sa se lase “infrant” de parlament, adica sa fie acel presedinte simbolizator si de Nadii primitor cu care partidele parlamentare sa n-aiba motive sa fie in disputa politica.

Dar alternativa asta este exclusa de ce spuneam la inceputul acestui articol. Un astfel de presedinte ar fi sanctionat irevocabil de electorat.

Si cum se poate mentine popular un politician? Simplu, printr-un mesaj populist. Acum, aici e un termen neinteles, este de multe ori folosit in sens peiorativ, desi nu are neaparat o astfel de valenta. Dar e drept ca daca exista mai multe feluri de populism, unele din ele sunt cat se poate de nocive, de exemplu cele care poarta numele de demagogie.

Dar nocive nu inseamna in nici un fel ineficace; din contra, astfel de mesaje pot fi foarte eficace electoral.

–––––––––––––––––––––––––––

Asta este reprezinta a doua consecinta grava la nivel institutional a suspendarii. Presedintele va fi obligat de jocul politic sa recurga si sa mentina un mesaj populist, ca sa-si asigure stabilitatea mandatului. Pe undeva e o consecinta ironica. Daca pentru asta a fost suspendat Basescu, suspendarea a facut ca situatia care a generat-o sa se generalizeze.

Daca acest parlament si majoritatea celor 322 chiar au crezut ca transeaza disputa cu presedintele in favoarea lor atunci nu au fost doar iresponsabili, ci si idioti. N-au facut decat s-o faca permanenta.

Caci, in conditiile politice autohtone, care este prin excelenta tinta criticii si atacurilor intr-un discurs populist (sau chiar demagogic, daca se refera la institutie, nu la majoritatea de acolo) ? Parlamentul, evident, cel care este pe ultimele locuri cand vine vorba de increderea si aprecierea publicului.