Ce nu-i place lui Dumnezeu

Politicienii nostri continua sa fie la fel de egoisti si de lipsiti de patriotism ca intotdeauna, lacomi si gandindu-se doar la ambitiile si interesele lor marunte, nu la tara. Sunt scarbita. Necinstea de proportii incredibile este, de fapt, cea care distruge tara noastra. Lui Dumnezeu nu se poate sa-i placa astfel de lucruri.

(Din „Insemnarile zilnice“ ale Reginei Maria, aparute la „Albatros“. Insemnare din anul 1921)

Stiu doar in linii mari cum arata, in 1921, clasa politica de pe malurile Dambovitei. Dar presupun ca se deosebea, in unele privinte, de cea de-acum. Caci boierii de vita veche inca nu disparusera, iar ciocoii, cu exceptia imbogatitilor de razboi, apucasera sa capete un oarecare lustru.

In consecinta, numarul toapelor si al parvenitilor care nu reusisera sa-si revina din ameteala parvenirii era, banuiesc, mult mai mic decat azi. Pe deasupra, vecinatatea unor politicieni de talia lui Bratianu sau Take Ionescu intimida, cred, tupeul prea recent. Nu mi-i pot inchipui langa ei pe Hrebenciuc sau pe Mitrea. Nici Geoana nu s-ar fi simtit bine langa Titulescu.

Asta ma obliga sa ma tem ca imaginea noastra in Ceruri e, azi, mult mai rea ca atunci. Oricat ar fi Dumnezeu de ingaduitor si oricat ar intelege ca lipsa de patriotism, lacomia si cinismul sunt boli curente in politica, de care putini scapa, nu se poate sa-i placa prea marea densitate de nulitati, canalii, gunoaie, semidocti si mitocani de pe scena politica actuala.

Ma intreb, insa, daca Dumnezeu pune „necinstea care distruge tara“, azi, doar pe seama politicienilor.

Presupun ca Domnul nu intervine in istorie in mod intentionat. Pentru a vedea ce fac oamenii cu ceea ce face istoria din ei. De aceea nu cred ca tendinta noastra de a ne plange de soarta, ajutand-o, prin resemnare, sa fie, mai departe, de plans, e apreciata in Ceruri.

De ce s-ar grabi Dumnezeu sa ne arate mila Lui vazand ca perseveram in pacatul de a ne refugia in supravietuire si lehamite? Dar, mai ales, nu se poate sa-i placa, am impresia, ca istoria produce la noi, mai mult decat la altii, slugi si mercenari.

De parca am suferi de o perversiune structurala: cu cat vremurile sunt mai ticaloase, cu atat creste usurinta de a constata ca, vai, constiinta nu aduce nici bani, nici alte favoruri.

Sigur, cauzele ii sunt cunoscute lui Dumnezeu. „Anormalitatea“ scandalizeaza la noi doar in prima clipa. Pe urma, ne obisnuim cu ea si ajungem s-o socotim „normala“. Drept care se aude cam aceeasi justificare: „Trebuie sa fim realisti. Ne place, nu ne place, lucrurile stau cum stau.

Daca nu ocupam niste posturi, noi care avem intentii bune, se vor gasi altii care n-au nici un scrupul“. In faza urmatoare, li se explica acelora care au indoieli si obiectii ca nu vad partea plina a paharului.

Alti „pragmatici“ si „realisti“ benevoli (e vara, de aceea renunt la exemple) taie firul in patru, in opt sau in saisprezece pe la diverse televiziuni amatoare de optimism oficial (si nu numai acolo), „demonstrand“ celor dispusi sa-i ia in serios ca am intrat in NATO, nu? Peste cativa ani, vom intra, poate, in UE.

In plus, economia „duduie“, in versiunea Nastase. Coruptia? Legende! Nimeni, potrivit d-lui Nastase, n-a spus concret in ce „tufis“ e „fiara“ de care vorbea Verheugen. (O precizare.

Am vazut cu ochii mei un grevist al foamei, instalat pe iarba, in fata muzeului Antipa, langa o pancarta unde unul din „tufisuri“ era indicat foarte concret: „Hotii sunt vizavi, la guvern“.)

Concluzia ar fi una singura. Nu faptul ca necinstea politicienilor creste direct proportional cu starea noastra de lehamite starneste, probabil, nedumeriri in Ceruri. Banuiesc ca impresia cea mai proasta o produce argumentul cu care e motivata la noi slugarnicia: „In vremuri anormale, nimic nu mai e normal. Fiecare se descurca asa cum poate“.