Economia între populismul politicienilor și capturarea statului de către vânătorii de rente

În urmă cu treizeci de ani, zeci de români au murit pe străzile Timișoarei și ale altor orașe mari din România în timp ce strigau: „vrem o țară ca afară!”. Țara pe care o doreau ei era, evident, o țară ca cele occidentale, despre care au aflat câte ceva prin găurile cortinei de fier. După trei decenii, în care a crescut și s-a maturizat o nouă generație, se pune firesc întrebarea dacă România de astăzi este țara pe care și-au dorit-o și au plătit-o cu viața cei care au murit în revoluția română? Răspunsul cuprinde, indiscutabil, unele elemente pozitive: produsul intern brut a crescut de peste cinci ori; drepturile omului sunt respectate; justiția funcționează și pedepsește corupția și, în general, faptele ilegale; alegerile sunt libere și există libertatea cuvântului; milioane de români pot călători și munci în străinătate; prezența trupelor NATO asigură României securitate geostrategică; infuzia de capital generată de programul european NextGeneration EU constituie cel mai important sprijin financiar din partea străinătății de care România a beneficiat vreodată în istoria sa; etc. Cu toate acestea, România continuă să fie printre cele mai sărace țări din Europa, hoția, minciuna și corupția sunt endemice, învățământul și sănătatea s-au degradat foarte mult, iar lista aspectelor negative poate continua. Analizând aceste fenomene contradictorii în numeroase articole și cărți publicate în ultimii treizeci de ani în țară și străinătate, economistul și istoricul bănățean V. Roman numește societate românească actuală „capitalism ortodox”. 1 Fără a neglija importanța dimensiunii religioase a identiții naționale a poporului român, considerăm că principalele caracteristici ale situației social-economice actuale a României sunt mai degrabă consecințe ale comunismului decât ale ortodoxiei. Aceste consecințe se manifestă în toate țările foste comuniste europene, indiferent de confesiunea populației majoritare, constituind o ilustrare a ceea ce în științele sociale se numește „dependența de calea luată” (path dependence). 2 Ne propunem să ilustrăm această idee prin analiza unor fenomene pernicioase, care au loc în societatea românească postcomunistă: populismul economic și vânarea de rente.

1. Populismul economic

În publicațiile sociologice, politologice, istorice, psihologice etc., există un larg consens că, în ultimul deceniu, în SUA, Marea Britanie și alte țări europene, din Polonia și Ungaria până în Turcia, s-a răspândit populismul. Deși de mai mică amploare, fenomenul se manifestă și în România, deoarece este favorizat atât de unele evoluții istorice, cât și de unele procese social-economice și politice specifice perioadei postcomuniste. 3

Definițiile și etimologiile termenului propuse în literatură ilustrează diversitatea abordărilor și conotațiilor conferite „populismului”. Analizând populismul din țările Europei Centrale și de Est, V. Tismăneanu dă acestui concept următoarea definiție specifică tranziţiei postcomuniste: „…populismul este o expresie a persecuţiei şi a resentimentului, o ideologie a salvării şi a reparaţiei, care s-ar presupune că oferă un remediu imediat şi care mobilizează indivizii şi grupurile ce, pe drept sau pe nedrept, se percep ca fiind perdanţi ai transformării democratice şi ai democraţiei liberal-procedurale.”4 Oricum, populismul nu este în nici un caz un fenomen nou și are multiple fațete, inclusiv una economică.

O definiție oarecum vagă și cinică a populismului economic este următoarea: „termen general, peiorativ, aplicat abuzurilor comise de partidele de extremă dreaptă sau stângă, care nu împărtășesc principiile economice liberale ale puterii stabilite (establishment-ului).” 5 În această cheie de lectură, populismul economic este mai mult sau mai puțin echivalent cu gândirea economică „heterodoxă”, în măsura în care aceasta admite că forțele politice extremiste – de dreapta sau de stânga – se pot folosi de mase pentru a-și realiza programele politice și sociale. Deoarece această definiție este evident imprecisă, autorii o restrâng ulterior la „existența unei contradicții majore cu principiul liberal fundamental, după care libera circulație între națiuni a forței de muncă, bunurilor și capitalurilor este, în general, benefică și dezirabilă în aproape toate cazurile. …[Astfel,] un populist urmărește să restricționeze mișcările oamenilor, bunurilor și serviciilor între state.”

Pornind de aici, sugerăm următoarea interpretare subsidiară: populismul este comportamentul acelor politicieni care, după ce au fost aleși în mod democratic, încearcă să elimine separarea puterilor ce există, în general, într-un stat democrat, pentru a atinge obiectivele pentru care ei (sau ele) au fost aleși. Cu alte cuvinte, populistul este un om politic care, inițial, a fost ales în mod democratic, dar care apoi încearcă să devină autocrat.

Această interpretare are avantajul că permite evidențierea mai clară a dimensiunii economice a populismului. Ea are două părți: prima este existența controlului mai mult sau mai puțin riguros asupra utilizării factorilor de producție și mișcării acestora între țări, iar a doua este existența controlului autocratic asupra tuturor puterilor executive ale unui guvern ales în mod democratic. Astfel, caracteristicile definitorii ale populismului, extinse în sfera economică, sunt aversiunea față de separarea puterilor în stat și față de constrângerile instituționale impuse guvernului, îndeosebi față de instituțiile independente ale economiei de piață.

Un exemplu de populism economic, analizat pe larg în literatură, este constituit de atacurile politicienilor la adresa independenței băncii centrale. Acest statut înseamnă că nici un corp constituit – guvern, parlament sau un membru al acestor organisme – nu are puterea să intervină în deciziile luate de banca centrală în exercitarea atribuţiilor sale legale şi încă şi mai puţin să-i anuleze măsurile pe care aceasta le-a adoptat. Principalul argument pentru independenţa băncii centrale este că acest regim permite atenuarea presiunilor politice susceptibile să determine banca centrală să ducă o politică monetară inflaţionistă. După cum se arată în literatură, politicienii din societăţile democratice au o viziune pe termen scurt („sunt miopi”), deoarece urmăresc, în primul rând, să câştige viitoarele alegeri. De aceea, ei nu se pot concentra asupra unor obiective pe termen lung, cum ar fi, de exemplu, stabilitatea preţurilor. Dimpotrivă, politicienii încearcă rezolvarea imediată a unor probleme presante, cum ar fi şomajul ridicat sau dobânzile mari, însă soluţiile respective au întotdeauna consecinţe nefaste pe termen lung. De exemplu, creşterea masei monetare poate determina iniţial reducerea dobânzilor şi, deci, încurajarea investiţiilor, diminuarea şomajului şi relansarea creşterii economice, însă provoacă, mai devreme sau mai târziu, inflaţie. O bancă centrală independentă faţă de guvern este mai puţin înclinată să ducă o asemenea politică de creştere excesivă a cantităţii de bani cu riscul de a provoca mai târziu inflaţie. Ca urmare, izolarea politică a băncii centrale de influența politicienilor constituie o condiţie necesară pentru realizarea unor obiective pe termen lung: sănătatea monedei şi stabilitatea preţurilor.6 Independența băncii centrale și concentrarea mandatului său asupra stabilității prețurilor o transformă, deci, într-o „instituție economică anti-populistă”. 7 Altfel spus, independența îi conferă băncii centrale un statut care reflectă faptul că „populația respinge dominanța monetară”.8

A doua formă a populismului economic, analizată, de asemenea, pe larg în literatură, este aplicarea unor politici fiscale nesustenabile. Aceste politici sunt finanțate adesea de către băncile centrale respective, ceea ce arată că între populismul economic și așa-numita „teorie monetară modernă” (Modern Monetary Theory) există o strânsă legătură.9 În România, de exemplu, deficitul bugetar și datoria publică au crescut considerabil în anul 2020, deoarece la derapajele fiscale din trecut s-au adăugat cheltuielile publice necesare pentru combaterea pandemiei. În pofida acuzațiilor nefondate care i-au fost aduse în cursul timpului de către politicienii aflați la putere și comilitonii lor, Banca Națională nu a fost obligată, deocamdată, să finanțeze această politică fiscală nesustenabilă, însă nu este sigur că ea va rezista în viitor presiunilor exercitate de sfera politică. 10

A treia formă de populism economic este aversiunea față de contrângerile impuse politicilor economice naționale de procesul de globalizare economică și financiară, precum și de instituțiile internaționale care gestionează acest proces. Liberalizarea comerțului cu bunuri și servicii și liberalizarea fluxurilor de capital internaționale erodează puterea factorilor de decizie naționali și reduce influența grupurilor de interese constituite pentru a extrage rente din economie. Libera mișcare a mâinii de lucru, de exemplu, expune lucrătorii și sistemele naționale de securitate socială la concurența lucrătorilor străini și a sistemelor sociale ale altor țări. În aceste condiții, nu este surprinzător că populismul economic reclamă adesea politici protecționiste. 11

Un domeniu căruia i s-a acordat o atenție deosebită în Europa în ultimii ani este protecția investitorilor străini. De exemplu, existența unor instanțe de arbitraj independente, menite să protejeze investitorii străini de consecințele politicilor protecționiste ale țărilor-gazdă, s-a confruntat, în Europa, cu o opoziție accerbă, ceea ce a dus la încetarea negocierilor privind acordul de liber schimb între UE și SUA (Transatlantic Trade and Investment Partnership, TTIP). Trecerea de la abordarea multilaterală, reglementată în cadrul Organizației Mondiale a Comerțului (OMC), la o abordare bilaterală, dominată de negocieri, ieșirea Marii Britanii din UE, disputa comercială SUA-China și creșterea repetată a tarifelor pentru importuri ale ambelor țări, embargoul economic împotriva Iranului etc., pot fi considerate, de asemenea, expresii ale populismului economic antiglobalist.

În fine, o formă de populism este antieuropenismul, care se explică prin faptul că țările membre UE s-au obligat prin tratate încheiate în deplină libertate să limiteze autonomia factorilor de decizie naționali în anumite domenii ale politicii economice. Piața unică a UE este o importantă formă de liberalizare regională a comerțului, serviciilor, mișcărilor de capital și mișcărilor mâinii de lucru, iar, ca urmare, este asociată de populiști cu restricțiile și efectele globalizării în general. Alți factori care limitează libertatea factorilor de decizie naționali sunt regulile UE cu privire la sustenabilitatea fiscală și la politica în materie de liberă concurență.

Din cauza atacurilor la adresa instituțiilor pe care le consideră constrângătoare, pericolul major al populismului economic este compromiterea instituțiilor democratice caracteristice economiei de piață. Această afirmație este valabilă deopotrivă în cazul statului de drept în general, al protejării drepturilor de proprietate, al instituțiilor care furnizează încredere, expertiză și stabilitate, cum sunt banca centrală și moneda stabilă, al instituțiilor care asigură cooperarea și coordonarea internațională (ONU, FMI, Banca Mondială) și libertatea schimburilor economice (OMC), precum și în cazul regulilor concepute pentru asigurare sustenabilității pe termen lung a finanțelor publice (regulile fiscale ale UE).

Literatura cu privire la populism arată că acest fenomen nu este legat de anumite ideologii sau forțe politice. Metode și abordări populiste se află atât în stânga, cât și în dreapta spectrului politic. Acest lucru este valabil și în cazul populismului economic.

Pe baza acestei treceri în revistă a numeroaselor nuanțe și implicații ale populismului economic, se poate concluziona că acesta este o concepție economică ce respinge economia de piață liberală și instituțiile sale, ca sistem social-economic stabilit (mainstream), fiind orientată spre obținerea unor foloase pe termen scurt (interne) și spre repercutarea spre exteriorul țării a costurilor pe termen lung (globale), favorizând grupurile de presiune în detrimentul minorităților și al altor grupuri mai puțin relevante din punct de vedere electoral și care, în general, nu dă mare importanță faptelor și analizei economice. Această concluzie implică o judecată de valoare, și anume că politicile economice populiste nu sunt de dorit.

2. Capturarea statului de către vânătorii de rente

Teoria economică a „vânării de rente” (rent-seeking) a fost elaborată de G. Tullock 12, care a identificat fenomenul în cazul monopolurilor, iar apoi a fost dezvoltată, printre alţii, de A. Krueger 13, care a inventat sintagma. În această teorie, termenul „rentă” are alt sens decât cel din analiza economică tradiţională. Renta însuşită de deținătorii puterii politice, administrative sau judiciare nu este una naturală, în sensul că nu este exterioară acţiunii umane, cum ar fi renta funciară, analizată la vremea lor de A. Smith şi de D. Ricardo. Dimpotrivă, câştigul respectiv este un produs al legislaţiei, iar, ca urmare, este creat de stat. De aceea, există o deosebire între tendința de a obţine profit prin activitățile economice desfășurate pe baza proprietății private şi vânarea de rente prin obținerea unor funcții în aparatul politic, administrativ și judiciar al statului. Renta funciară, percepută de proprietarii funciari, este o parte din profit vărsată de proprietarii de capitaluri – în acest caz, fermierii – proprietarilor de pământ. Proprietarii funciari pot să obţină această rentă, deoarece sunt într-o situaţie de monopol creată de suprafața limitată de pământ agricol. Ca urmare a rarității principalului factor de producție din agricultură, beneficiul marginal al activității agricole este mai mare decât costul marginal privat implicat de desfășurarea acestei activități; însă, încercarea de a obţine profit printr-o activitate agricolă dă naştere unei externalităţi (i. e. hrană) de care beneficiază întreaga societate. A doua formă de rentă, dimpotrivă, creează un beneficiu privat mai mare decât beneficiul social marginal aferent activității respective. În acest caz, monopolul este constituit de poziția ocupată în aparatul de stat și este folosit într-o activitate care nu produce nimic în folosul societății, ci aduce doar un câștig personal funcționarului, politicianului sau magistratului respectiv. După cum arată J. Bhagwati, în acest caz, capitalul este folosit într-o activitate care nu produce nimic (Directly Unproductive Profits seeking activities).14

În timpul evenimentelor din decembrie 1989, membrii elitei comuniste, „nomenclatura” (activişti de partid de rang înalt, cadre de conducere, birocraţi etc.), sau speriat şi au crezut, probabil, că îşi vor pierde privilegiile şi poate chiar libertatea sau viaţa. Şi, într-adevăr, în alte ţări comuniste, care au decis să se lanseze în programe radicale de transformare a economiei planificate ineficiente în economie de piaţă şi în care reformele economice au progresat rapid, rolul statului în economie s-a diminuat. Ca urmare, puterea şi influenţa exercitate de fosta elită comunistă s-au redus efectiv – în anumite cazuri, inclusiv la nivel politic – sau cel puţin au fost slăbite de noua disciplină concurenţială impusă de piaţă. În România, unde reformele au fost foarte lente şi ezitante, singura schimbare majoră a fost apariţia unor ocazii de îmbogăţire, care, în timpul comunismului, lipseau chiar şi pentru înalta nomenclatură, ai cărei membri erau expuşi şi ei la pericolele inerente vieţii de zi cu zi într-un stat totalitar: urmărirea de către securitate, destituirea din funcţii (rotirea cadrelor), căderea în dizgraţie din motive personale etc.15 Printre indivizii care au sezizat şi au valorificat aceste oportunităţi s-au aflat şi numeroşi membri ai vechii elite, care şi-au folosit relaţiile şi vechea lor poziţie în „nomenclatură” pentru a se „converti” în oameni de afaceri.16 Astfel, menţinerea subvenţiilor în unele sectoare considerate de „importanţă strategică” (energetic, minier, transporturi etc.) a creat o sursă de rente considerabile persoanelor care au putut obţine autorizaţii de export, pe baza cărora au cumpărat la preţuri reduse produsele fabricate de întreprinderile de stat din ramurile respective, vânzându-le apoi la preţurile internaţionale mai mari. Aceasta, uneori, în mod absolut ilegal, ca în cazul traficului cu benzină şi motorină din perioada embargoului impus de NATO asupra fostei Yugoslavii, despre care presa de la vremea respectivă a relatat cu lux de amănunte, dar, adesea, și în mod cât se poate de legal. Revendicările populiste în favoarea subvenţionării industriei, mineritului, transporturilor, agriculturii etc., motivate de necesitatea de a stimula producţia, a păstra locurile de muncă şi a menţine preţuri scăzute la unele produse de bază sau pentru unele categorii de consumatori, au dus la hiperinflaţie şi la o dobândă reală negativă. Intreprinderile de stat, cărora guvernul le-a acordat subvenţii explicite sau mascate, iar băncile de stat, le-au acordat credite în condiţii avantajoase (de multe ori, fără ca aceste credite, acordate într-o monedă – leu – aflată într-un puternic proces de depreciere, să mai fie vreodată rambursate), au obţinut, în modul acesta, fonduri, pe care le-au putut însuşi, prin contracte avantajoase, noile intreprinderi private „căpuşe” – dintre care unele au fost pur şi simplu vânători de rente în sensul arătat mai sus.

În literatură, se arată că, în ţările cu economie de piață emergentă, vânarea de rente este mai profitabilă decât activităţile productive.17 Acest fenomen s-a manifestat şi se manifestă încă destul de puternic în economia românească, „băieţii deştepţi” fiind prezenţi în toate domeniile vieţii economce: de la sectorul energetic la construcţia şi reparea drumurilor şi salubritatea oraşelor. Mulţi indivizi au înţeles că pot realiza profituri mult mai mari prin obţinerea unor privilegii într-un sistem marcat puternic de perpetuarea intervenţiei statului, decât prin iniţierea unor proiecte riscante de restructurare a vechilor întreprinderi ineficiente sau de înfinţare a unor întreprinderi noi. Apartenţa la vechea elită nu a fost esenţială în acest proces, însă, cu siguranţă, l-a facilitat: ea a permis accesul rapid la informaţii confidenţiale şi recompensarea, în deplină impunitate, a prietenilor din organismele de decizie politică şi administrativă. În aceste condiţii, o caracteristică esenţială a acestei noi societăţi, bazate pe vânarea de rente (Rent-Seeking Society), a devenit corupţia endemică. 18

Efectele economice ale fenomenului vânării de rente pot fi analizate la nivelul principalelor componente ale procesului de tranziţie de la economia planificată la economia de piață. În literatura consacrată acestui subiect, există un larg consens că acest proces trebuie să cuprindă cel puţin următoarele elemente: stabilizarea financiară; privatizarea întreprinderilor de stat; liberalizarea pieţelor; instituţionalizarea practicilor favorabile funcționări normale a unei economii de piaţă. 19

2.1. Stabilizarea financiară

Stabilizarea financiară este necesară pentru limitarea efectelor nefaste ale inflaţiei. În prima parte a anilor ’90, noile grupuri de interese s-au folosit de atmosfera generală de populism şi demagogie, specifică perioadei post-revoluţionare, pentru a obţine subvenţii, scutiri de impozite, credite cu dobânzi preferenţiale, reeşalonări şi ştergeri de datorii către buget şi către bănci etc., care toate au constituit factori de destabilizare a economiei. După iniţierea, în 1991, a reformei bancare, care a separat sectorul de deservire din Banca Națională şi a transformat acest sector, precum şi băncile specializate existente înainte de 1989 (Banca pentru Agricultură și Industrie Alimentară, Banca de Investiții și Banca Română de Comerț Exterior) în bănci comerciale, grupurile de interese cele mai puternice au preluat controlul asupra acestor mari bănci de stat, ori au înfinţat noi bănci – de stat şi private –, presând puternic în direcţia relaxării politicii monetare. Această relaxare, impusă adesea prin legi adoptate de parlament şi hotărâri ale guvernului, a permis realizarea unor beneficii enorme prin obţinerea de împrumuturi cu dobânzi preferenţiale, acordate într-o monedă (leul) care se deprecia rapid şi care nu vor mai fi rambursate niciodată. Ca urmare, în pofida prevederilor acordurilor cu FMI, a avut loc creşterea deficitului bugetar, a deficitului balanţei de plăţi şi a masei monetare, amplificarea inflaţiei şi accelerarea deprecierii leului. Astfel, rata inflaţiei a ajuns în România la 172,2% – în 1991, 210% – în 1992, 256,1% – în 1993 şi 151,4% – în 1997. Se învederează astfel dificultăţile cu care se confruntă politica monetară orientată spre stabilitatea preţurilor într-o ţară fostă comunistă cu o economie extrem de distorsionată, cu multiple şi profunde probleme structurale şi în care forţele politice sunt ostile reformelor. 20

Ulterior, unii dintre acești noi capitalişti au început să înţeleagă că stabilitatea preţurilor este preferabilă pentru activitatea economică şi că o economie stabilă şi dinamică oferă mai multe posibilităţi de câştig. În consecinţă, ei au sprijinit, într-o anumită măsură, reorientarea politicii monetare şi fiscale, impusă, de altfel, de acordurile cu FMI şi de perspectiva aderării la UE. În aceste condiţii, Banca Națională a putut reduce rata inflaţiei fără a prejudicia creşterea economică, ceea ce, în epocă, a constituit un fapt cu adevărat remarcabil.

2.2.Privatizarea

În economiile postcomuniste, privatizarea întreprinderilor de stat este necesarăpentru a le face mai eficiente şi mai sensibile la semnalele date de piaţă. În România,procesul de privatizare a început târziu şi s-a desfăşurat foarte lent, nefiind încheiatnici în prezent.

Strategiile alese au fost metoda MEBO (Management Employee Buyouts) şidistribuirea de cupoane. Restituirea terenurilor agricole şi cu destinaţie forestieră afost legiferată abia în 1998, iar restituirea proprietăţilor (case, terenuri ori altfel deconstrucţii) confiscate de regimul comunist, în 2001.Participaţiile statului la societăţile comerciale au fost transferate, în proporţiede 30%, către cinci fonduri regionale ale proprietăţii private (SIF), restul de 70%rămânând în proprietatea statului și trecând în gestiunea „Fondului Proprietăţii deStat” (redenumit, în 2004, „Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului”,AVAS). Aceste „Fonduri” nu aveau însă capitalurile necesare pentru a investi înfirmele pe care le deţineau şi a dezvolta întreprinderile respective. De altfel, ele au fost strâns legate de noile bănci comerciale mari, al căror capital aparţinea în cea mai mare parte sau în totalitatestatului. În aceste condiţii, calitatea managementului întreprinderilor a continuat săfie slabă, iar restructurarea lor nu a progresat în mod semnificativ. În pofida declaraţiilor în favoareaeconomiei de piaţă, constrângerile bugetare au rămas slabe, ceea ce a perturbat seriosfuncţionarea economiei de piaţă şi a împiedicat îmbunătăţirea performanţeloreconomice.În ceea ce priveşte cele două „cuponiade” (1992, 1995), înainte ca oamenii derând să aibă posibilitatea să le valorifice, cupoanele au fost erodate de inflaţie saucumpărate la preţ de nimic de „băieţii deștepţi”.

Modul în care a avut loc privatizarea în România postcomunistă constituie unexemplu eclatant de eşec al strategiei de reforme graduale. Spre deosebire de Poloniaşi Ungaria, însă, la fel ca în Rusia şi în alte ţări din CSI, împărţirea activelor statuluicomunist s-a făcut în favoarea conducătorilor politici şi a „aparatnicilor”.21 În aceste condiții, s-a derulat un anumit proces de „reformă a proprietăţii” comparabil ca amploare şi ca impact social-politic cu naţionalizarea mijloacelor de producţie efectuată de regimul comunist în 1948, însă acest proces nu a dat naştere unei clase de mijloc, ci unei „oligarhii” care a şi-a însuşit o mare parte din bunurile de valoare ale statului – în special resursele naturale. De aceea, nu este surprinzător că procesul de privatizare a fost văzut deseori în presă ca o sursă de corupţie la toate nivelurile, iar modul în care s-a făcut privatizarea unor întreprinderi a ridicat și continuă să ridice multe semne de întrebare.

În prezent, constrângerile bugetare slabe şi efectele lor nefaste subzistă în toate domeniile vieţii economice şi politice a societăţii româneşti. Intreprinderile, mai ales din sectorul energetic şi al transporturilor, nu-şi plătesc furnizorii; consumatorii nu plătesc energia furnizată sau serviciile prestate de întreprinderile respective; debitorii nu-şi achită datoriile faţă de bănci; ş.a.m.d. Mai mult, statul însuşi nu-şi achită furnizorii, nu restituie la termen TVA, dar plăteşte unui mare număr de funcţionari publici salarii mari și pensii speciale, parlamentarii inițiază legi care prevăd ștergerea sau amânarea plății unor datorii către bănci etc. De aceea, o direcţie importantă de continuare a reformelor, prevăzută, de altfel, în programul guvernului instalat recent, este modificarea procedurilor de privatizare.22

2.3. Liberalizarea pieţelor şi instituţionalizarea practicilor favorabile funcționării economiei de piaţă

Reformele menite să liberalizeze pieţele şi să instituţionalizeze practicile specifice economiei de piaţă sunt în dezavantajul vânătorilor derente, iar ca urmare aceştia încearcă să le împiedice. Astfel, liberalizarea pieţelor, pentru a favoriza o veritabilă concurenţă şi a facilita accesul micilor întreprinzători (inclusiv a investitorilor străini), subminează poziţia monopolistică a unor grupuri deinterese. Liberalizarea deplină a preţurilor diminuează posibilităţile de a obţine rente create de fixarea administrativă a unor prețuri și tarife. Astfel, în toate ţările în tranziţie, se constată o concentrare monopolistică rapidă a proprietăţii, care a sporit influenţa exercitată de noile grupuri de interese, inclusiv o oligarhie foarte bogată 23 Liberalizarea pieţelor, adoptarea unui cadru reglementativ transparent şi echitabil, precum şi protecţia drepturilor de proprietate se lovesc de opoziţia acestor grupuri de interese, deoarece aceste reforme reduc valoarea economică a poziţiilor privilegiate ale anumitor rețele (adesea de tip mafiot) constituite din oameni de afaceri, birocraţi şi politicieni.

Rezultă că grupurile de interese sunt motivate să accepte doar o tranziţie parţială, un echilibru „îngheţat” (chiar dacă temporar) al unei economii care conţine anumite elemente de proprietate privată, dar este lipsită de condiţiile concurenţiale care asigură egalitate de şanse tuturor întreprinzătorilor. Într-un asemenea climat, pot fi finalizate doar acele reforme care nu afectează direct interesele economice ale vânătorilor de rente. De exemplu, poate fi acceptată întărirea rolului băncii centrale în conceperea şi aplicarea politicii monetare, reformă care, în cazul României, este impusă, de altfel, de intrarea Băncii Naționale în structura „Sistemului European de Bănci Centrale”. De asemenea, poate fi realizată modernizarea trezoreriei statului, inclusiv prin informatizare, reorganizarea unor ministere și agenții guvernamentale, revizuirea statutului funcţionarului public etc. Alte reforme, cum ar fi cea a regimului fiscal, întărirea autonomiei locale etc., se lovesc însă de opoziţia vânătorilor de rente. Căci, aceștia ştiu că chiar dacă fiscalitatea este ridicată (ceea ce în România nu este cazul) şi primitivă, guvernele, indiferent de culoarea lor politică, sunt adesea dispuse să acorde clientelei lor politice scutiri de impozite şi taxe, să-i anuleze datoriile şi chiar să-i tolereze fraudele fiscale.

În concluzie, încercările de finalizare a reformelor economice de natură să permită României să revină la civilizația occidentală sunt subminate de activităţile unor puternice grupuri de interese. Această obstrucţie este provocată, într-o anumită măsură, de elita conducătoare provenită din vechiul regim sau de descendenții ei: aceasta, paradoxal, nu pentru că membri săi sunt principalii perdanţi, cum au crezut unii, eventual, în 1989, ci pentru că sunt principalii beneficiari ai unor reforme parţiale. Cu alte cuvinte, rezistenţa faţă de reforme vine din partea unor grupuri sociale, care, având o poziţie dominantă, îşi utilizează puterea economică pentru a determina autorităţile politice să nu facă reformele care le-ar periclita dominaţia.

3. Căi de contracarare a populismului și vânării de rente

Opoziţia politicienilor populiști și a vânătorilor de rente faţă de reformele economice veritabile, de natură să permită funcționarea normală a economiei de piață, poate fi contracarată. Schimbările pot veni fie din interiorul, fie din exteriorul acestor grupuri sociale.

3.1. Schimbări determinate de grupurile de interese

Grupurile de interese pot fi dispuse ele însele să accepte anumite reforme din două motive. În primul rând, ele pot ajunge singure la concluzia că interesele lor sunt mai bine satisfăcute, pe termen lung, într-o societate în care avutul este apărat şi în care domneşte statul de drept. Istoria oferă numeroase exemple de asemenea transformări ale „elitelor de pradă”24 în elite conservatoare. Astfel, rechinii capitalismului din SUA, de la sfârşitul secolului XIX, nu au fost pur şi simplu învinşi de legislaţia antitrust şi de agenţiile federale însărcinate cu aplicarea acesteia, ci au devenit treptat conştienţi că noua legislaţie îi ajută să-şi protejeze mai bine averile. De altfel, persoanele ajunse într-o anumită stare de prosperitate materială sunt adesea doritoare să-şi creeze o anumită reputaţie – de exemplu, prin înfinţarea unor fundaţii de caritate, sponzorizări, acte de binefacere etc. –, care să sprijine unele cauze naţionale, să contribuie la îmbunătăţirea imaginii ţării lor în străinătate ş.a.m.d.

De asemenea, grupurile de interese îşi pot schimba comportamentul din raţiuni pur economice. Se pare că unii indivizi înţeleg relativ repede că este mai bine să renunţe la anumite câștiguri pe termen scurt (obţinute, de exemplu, prin furt, înşelăciune, mită, şantaj etc.) şi să acţioneze pentru creeare unor condiţii propice dezvoltării economiei şi creşterii propriei lor averi. Aşa se explică, probabil, declinul plăţilor în numerar, care, în primii ani de după 1989, au avut o pondere ridicată în economia românească. Deoarece câştigurile obţinute în perioada de început a epocii postcomuniste tind să se dovedească a fi doar temporare (fiind erodate de inflaţia ridicată, care favorizează debitorii, de risipirea averilor dobândite printr-o privatizare dominată de iniţiaţi, de dispariţia posibilităţilor de subevaluare a materiilor prime etc.), grupurile de interese au în mod natural tendinţa de a se baza din ce în ce mai mult pe valorificarea noilor lor investiţii şi pe activităţile lor de producţie desfăşurate la lumina zilei. Ei sfârşesc, astfel, prin a-şi da seama că deţinătorii de capital pot realiza beneficii mai mari într-o economie mai solidă şi într-o societate mai stabilă.

3.2. Schimbări venite din exteriorul grupurilor de interese

Schimbările provenite din exteriorul grupurilor de interese pot avea mai multeforme. În primul rând, se poate întâmpla ca un lider carismatic să se hotărască pur şisimplu să ţină piept acestor grupuri pentru a favoriza reformeleeconomice şi concurenţa internă şi externă. În România, un asemenea lider nu aapărut până acum, deşi unele încercări de a accede la putere printr-un discurs justiţiar au existat și există.

În al doilea rând, este posibil ca o clasă medie din ce în ce mai importantă săutilizeze procesul politic democratic pentru a întări treptat statul de drept şi a reduceastfel privilegiile elitelor de pradă. Acestea din urmă se opun, evident,eforturilor respective prin controlul financiar pe care îl au asupra vieţii politice. Cutoate acestea, în cazul în care raporturile de forţe sunt echilibrate sau atunci cândgrupurile de interese realizează că opoziţia lor constantă la reforme le provoacă, pe termen lung,pierderi economice şi politice, eforturile amintite pot da rezultate. Cu alte cuvinte, este posibil să se nască oclasă medie relativ importantă şi puternică din punct de vedere politic încă mai înainte ca elitele de pradă să se fi mobilizat împotriva sa. Perspectivele cele maipromiţătoare din acest punct de vedere rezidă, oarecum paradoxal, în economia subterană, în careoperează realmente un mare număr de mici întreprinzători români, precum şi în munca înstrăinătate, la care recurg foarte mulţi cetăţeni. În împrejurări favorabile, acestecategorii sociale pot spori rândurile clasei medii şi pot adopta şi impunecomportamentele şi valorile caracteristice acesteia.

În al treilea rând, presiunile asupra elitelor de pradă pot veni dinexteriorul ţării, în principal din partea concurenţilor străini. Într-adevăr, în România,poziţia grupurilor de interese autohtone s-a clătinat puternic în ajunul şi înperioada imediat următoare aderării la UE, când, în condiţiile abudenţei de capitaluride pe pieţele internaţionale, investiţiile străine directe au crescut foarte mult;opunându-se deschis investiţiilor străine, aceste grupuri împiedicau creştereaeconomică şi răspândirea prosperităţii, iar ca urmare şi-au pierdut popularitatea decare se bucurau odinioară. Alte presiuni pot proveni de la instituţiilefinanciare internaţionale şi de la organismele de decizie ale UE, care utilizeazăcondiţionalităţile aferente mecansimelor lor de finanțare pentru a promova reformele necesare, în pofida rezistenţei vânătorilor de rente. După cum arată experienţa românească de după 1989, aceste presiuni pot avea un efect determinant asupra relansării reformelor efectuate de autorităţile naţionale fără tragere de inimă şi doar pe jumătate.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro