Sari direct la conținut

O plecare cu scandal de pe scena unui congres al comuniştilor: cazul Constantin Pârvulescu (1979)

Contributors.ro
Petre Opris, Foto: Hotnews
Petre Opris, Foto: Hotnews

Printre informaţiile apărute în dimineaţa de sâmbătă, 22 octombrie 2022, pe fluxurile de ştiri internaţionale, s-a aflat şi cea cu privire la fostul preşedinte al R.P. Chineze, Hu Jintao. Acesta a fost preluat de la prezidiu de două persoane care purtau ecusoane, la fel ca alţi înalţi oficiali aflaţi la prezidiul celui de-al XX-lea Congres al Partidului Comunist Chinez, şi a fost condus spre ieşirea din sala de dezbateri.

Ce anume i-a determinat pe liderii comunişti chinezi să recurgă la o asemenea acţiune publică este foarte greu de aflat în acest moment. Poate să fie formulată o speculaţie puerilă, bazată pe o coincidenţă numerică, de genul „Congresul al XX-lea a fost cu ghinion şi pentru Iosif Stalin” – în condiţiile în care Nikita Hruşciov a prezentat la sfârşitul acelui congres, într-o şedinţă cu uşile închise, documentul „Despre cultul personalităţii şi consecinţele sale”.

La rândul lor, comuniştii români s-au confruntat cu un scandal în ultima zi a Congresului al XII-lea al P.C.R. (23 noiembrie 1979). Atunci, Constantin Pârvulescu, membru fondator al P.C.R. şi, totodată, membru al Comisiei Centrale de Revizie până la acel moment, a solicitat să ia cuvântul în plenul reuniunii. Veteranul partidului a trecut astfel peste limitele impuse de organizatorii forului de conducere, care îi cunoşteau anumite idei – în divergenţă cu linia politică generală impusă de Nicolae Ceauşescu.

Pentru a evita un scandal transmis în direct de posturile de radio şi de televiziune din România, Nicolae Ceauşescu a permis să i se acorde cuvântul lui Constantin Pârvulescu, iar acesta a exprimat în mod deschis dezacordul faţă de realegerea lui Nicolae Ceauşescu în funcţia de secretar general al Partidului Comunist Român. Constantin Pârvulescu a exercitat astfel dreptul „să critice în adunările de partid, în mod principial, pe orice membru de partid, indiferent de funcţie, în scopul îmbunătăţirii muncii (subl.n.)”, drept prevăzut la articolul 3, litera b din Statutul P.C.R.

Replica lui Nicolae Ceauşescu nu s-a lăsat aşteptată. Liderul P.C.R. l-a criticat foarte dur pe Constantin Pârvulescu şi a amintit în discursul său despre anumite fapte reprobabile ale acestuia, întâmplate în anii ’40-’50.

La prima vedere, acţiunea lui Constantin Pârvulescu părea să fie motivată de neincluderea sa pe noua listă a membrilor Comisiei Centrale de Revizie, care urma să fie aprobată la Congresul al XII-lea al P.C.R. Pierderea privilegiilor era o lovitură pentru nomenclaturiştii partidului. Această ipoteză nu este însă susţinută de stenograma discuţiilor purtate în şedinţa din 16 decembrie 1980 a Comitetului Politic Executiv, publicată în premieră în urmă cu 16 ani (vezi Comunist, dar anticeauşist: „Cazul Pârvulescu”, în „Dosarele Istoriei”, an XI, nr. 11 (123)/2006, p. 33-36).

Ceea ce remarcam în anul 2006 din stenograma respectivă era, în primul rând, atitudinea machiavelică adoptată de Nicolae Ceauşescu: pe de-o parte, acesta a îndemnat să fie aplicată o sancţiune mai uşoară celui vinovat (vot de blam cu avertisment), pe de altă parte a observat reacţiile subordonaţilor pentru a-i identifica pe posibilii adepţi sau susţinători ai lui Constantin Pârvulescu din Comitetul Politic Executiv. Acelaşi joc (teoria conspiraţiei) a apărut în luna decembrie 1989, cu o distribuţie modificată, atunci când Nicolae Ceauşescu a jucat scena renunţării la putere în faţa membrilor Comitetului Politic Executiv, pentru ca apoi să revină şi să ordone aplicarea unor măsuri represive împotriva manifestanţilor de la Timişoara.

Cazul lui Constantin Pârvulescu a pus în mod cert în dificultate comisia desemnată de Comitetul Politic Executiv al C.C. al P.C.R. pentru a examina şi înţelege „conţinutul, cauzele şi scopul urmărit de Constantin Pârvulescu prin atitudinea sa provocatoare, antipartinică şi duşmănoasă manifestată la cel de-al XII-lea Congres al partidului”. Problema a fost rezolvată abia după un an de la săvârşirea faptei (16 decembrie 1980). Membrii comisiei au încercat să găsească o formulă cât mai convenabilă pentru eliminarea lui Constantin Pârvulescu, exercitând presiuni pentru a-l convinge să îşi facă în mod public autocritica. În acelaşi timp, ei au dorit să evite recunoaşterea dreptului firesc al lui Constantin Pârvulescu de a-l critica pe liderul partidului şi, totodată, apariţia în mijloacele de informare în masă din străinătate a unor informaţii referitoare la problemele cu care se confrunta conducerea P.C.R.

În anul 2006 ne întrebam dacă măsura adoptată la 16 decembrie 1980 împotriva lui Constantin Pârvulescu a avut vreo legătură ideile pe care Nicolae Ceauşescu le-a auzit de la omologul său polonez, Stanisław Kania, la reuniunea specială de la Moscova a liderilor statelor membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia (4-5 decembrie 1980). Atunci, liderul polonez a subliniat în primul rând faptul că „la nivelul conducerii centrale a partidului nostru se concentrează izvoarele esenţiale ale crizei care a cuprins Polonia”. Apoi, acesta a amintit despre „imensul ajutor material pe care l-am primit în ultimul timp din partea Uniunii Sovietice”, precum şi despre ajutorul „acordat de Republica Democrată Germană şi de alte ţări socialiste frăţeşti”. O asemenea frază dezvăluia că Polonia primise până în acel moment un sprijin economic important mai ales din partea Uniunii Sovietice şi Republicii Democrate Germane.

De asemenea, Stanisław Kania a crezut de cuviinţă să rostească un jurământ de fidelitate sui-generis în faţa lui Leonid Ilici Brejnev, reliefând rolul extrem de important pe care îl avea acesta pentru soarta Poloniei. „Menţinem contacte permanente cu conducerea Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, personal cu tovarăşul Brejnev – a declarat liderul comunist polonez. Dăm o înaltă apreciere părerilor şi sfaturilor dumneavoastră, Leonid Ilici. O importanţă fundamentală a avut aprecierea dată de dumneavoastră asupra caracterului greutăţilor din ţara noastră, conflictelor din Polonia. Pentru a doua oară, de numele dumneavoastră, Leonid Ilici, este legat sentimentul de preţuire privind caracterizarea situaţiei din Polonia şi sarcinile noastre de viitor. Aceasta contribuie la consolidarea simpatiilor poloneze faţă de Uniunea Sovietică, faţă de Partidul Comunist al Uniunii Sovietice – forţă conducătoare a mişcării comuniste internaţionale”.

În opinia noastră, scopul acestei declaraţii era evident: Stanisław Kania dorea să-l convingă de fidelitatea sa pe liderul sovietic pentru a evita invadarea Poloniei de armatele statelor membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, aşa cum s-a întâmplat în cazul Cehoslovaciei, în noaptea de 20 spre 21 august 1968.

De asemenea, liderul polonez a prezentat părerea sa în legătură cu principalele problemele pe care trebuia să le rezolve în perioada imediat următoare. În primul rând, el s-a referit la situaţia din interiorul P.M.U.P. Acesta urma să se întărească prin limitarea drastică a dreptului la liberă exprimare. Criticile membrilor de partid la adresa conducătorilor P.M.U.P. erau cu desăvârşire interzise deoarece, în opinia lui Stanisław Kania, acestea afectau unitatea ideologică a partidului şi duceau la apariţia crimei supreme a comuniştilor disidenţi: fracţionismul. Totodată, liderul polonez nu a fost de acord cu organizarea congresului partidului în acel moment deoarece dorea să evite scindarea P.M.U.P. El a recunoscut că „nu putem fi siguri că am putea avea [la Congres] delegaţi [din rândul] oameni[lor] devotaţi cauzei partidului, devotaţi marxism-leninismului” şi a anunţat că lucrările Congresului urmau să se desfăşoare abia la sfârşitul primului sau la începutul celui de-al doilea trimestru al anului 1981.

În al doilea rând, Stanisław Kania a reamintit faptul că mass-media nu se mai afla în întregime sub controlul partidului comunist şi a promis că va continua să realizeze o serie de schimbări pentru a îmbunătăţi activitatea propagandistică în rândurile maselor.

În al treilea rând, liderul polonez s-a referit la problema creată de independenţa „Solidarităţii”, care distrusese practic „unitatea” sindicală de tip comunist din Polonia. Pentru a contracara acţiunile noului sindicat, Stanisław Kania a anunţat că se exercitau presiuni în vederea organizării de alegeri în cadrul „Solidarităţii”, prilej cu care urmau să fie impuşi „oameni de încredere ai partidului” în anumite structuri de conducere ale „forţelor contrarevoluţionare”. Acţiunea de infiltrare a unor agenţi secreţi în cadrul conducerii sindicatului „Solidaritatea” se desfăşura în paralel cu cea de criticare a statutului acestuia. Stanisław Kania considera că „Solidarnošć” era o simplă organizaţie sindicală şi, în consecinţă, nu avea dreptul să se amestece în problemele politice ale ţării. Practic, liderul polonez dorea să utilizeze tertipuri avocăţeşti împotriva unei organizaţii pe care nu o controla, sperând să provoace disensiuni cât mai mari în cadrul conducerii sindicatului.

În discursul său, Stanisław Kania a afirmat şi faptul că organizaţiile de tineret controlate de partidul comunist urmau să fie sprijinite în continuare, dar nu a precizat concret în ce mod se acorda acel sprijin. Totodată, liderul polonez a declarat că atât armata, cât şi forţele de securitate se comportaseră bine până în acel moment şi a afirmat că noile recrutări nu influenţau negativ disciplina din structurile militare ale statului atâta vreme cât se menţineau măsurile de educare politico-ideologică a tinerilor recruţi.

De asemenea, Stanisław Kania s-a referit la activitatea Seimului şi a consiliilor populare şi a afirmat că nu era de acord cu organizarea unor alegeri generale şi locale, aşa cum doreau conducătorii sindicatului „Solidaritatea”. Pentru a stăvili totuşi valul de nemulţumiri din ţară, el a dispus ca la sfârşitul activităţilor legislative desfăşurate de Seim să aibă loc o şedinţă de interpelări, timp de o oră, cu participarea tuturor miniştrilor. Atât întrebările puse miniştrilor, cât şi răspunsurile acestora se difuzau deja în direct de televiziunea poloneză.

Ultima problemă importantă pe care Stanisław Kania a dorit să o prezinte a fost cea referitoare la criza economică prin care trecea Polonia. El a precizat că mărfurile existente pe piaţa internă erau în cantitate insuficientă, diferenţa dintre cerere şi ofertă fiind aproximativ 20% în favoarea cererii. În consecinţă, importurile de produse alimentare au sporit, agravându-se problema datoriilor externe ale ţării, iar sistemul de repartizare a alimentelor de bază către populaţie a fost modificat, fiind introdusă raţionalizarea prin intermediul cartelelor de alimente.

În privinţa exporturilor poloneze, situaţia era la fel de dramatică. Reducerea producţiei de cărbune afecta în mod direct balanţa de plăţi a ţării deoarece cărbunele constituia o marfă importantă pentru exportul polonez. Totodată, tensiunile de pe piaţa internă poloneză au determinat autorităţile de la Varşovia să micşoreze în mod semnificativ exportul de televizoare moderne, cu imagine în culori, precum şi exportul de automobile pentru a se onora cererile masive de pe piaţa internă.

Liderul comunist polonez a recunoscut la reuniunea de la Moscova, fără putinţă de tăgadă, faptul că Polonia depindea din punct de vedere economic de împrumuturile financiare şi de ajutoarele din străinătate (care se acordau atât de U.R.S.S., cât şi de state capitaliste dezvoltate, în special de S.U.A. şi Republica Federală Germania), dar acesta considera că doar statele occidentale generau ameninţări cu caracter politic la adresa regimului de la Varşovia. Conform raţionamentului respectiv, sprijinul economic masiv acordat de U.R.S.S. şi R.D.G. (menţionat la începutul discursului) şi posibila intervenţie militară în Polonia a statelor membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia nu constituiau o ameninţare cu caracter politic la adresa autorităţilor de la Varşovia deoarece U.R.S.S., R.D.G. şi „armatele frăţeşti” interveneau pentru menţinerea ideologiei comuniste în Polonia. Potrivit teoriei comuniste, atât fracţionismul din interiorul partidelor comuniste, cât şi fracţionismul din exteriorul lor, din cadrul „mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale”, reprezentau o crimă politică, iar conceptele de suveranitate şi independenţă naţională, de patriotism erau aruncate la lada de gunoi a istoriei în momentul în care se apela la „Doctrina Brejnev”.

În consecinţă, putem să afirmăm că sprijinul oferit Poloniei de reprezentanţii Bisericii Catolice, de diferite organizaţii internaţionale şi de o serie de state capitaliste a fost refuzat de regimul de la Varşovia în primul rând din considerente ideologice. Invocarea de către Stanisław Kania a reapariţiei unor revendicări salariale, în cazul în care se acceptau noi credite financiare din Occident, reprezintă o justificare greşită, menită să demonstreze mai curând fidelitatea acestuia faţă de „cauza comună a comunismului”. Stanisław Kania dorea să menţină economia poloneză în limitele impuse de conceptele ideologice comuniste (cu scopul de a-şi păstra puterea politică), deşi această situaţie genera mari probleme în gestionarea şi conducerea economiei naţionale, cu mult mai grave decât o creştere limitată a salariilor muncitorilor. Liderul polonez preconiza la 5 decembrie 1980 că va reuşi să organizeze şi să stabilizeze situaţia economică a ţării în aproximativ trei ani, însă pentru atingerea acestui scop avea nevoie de un „ajutor puternic” – sprijin economic masiv – mai ales din partea U.R.S.S.

În finalul discursului său, liderul polonez şi-a reluat angajamentul de a înăbuşi, cu ajutorul partidului de care îl conducea, „activitatea contrarevoluţionară” de pe întregul teritoriu al ţării sale şi a declarat că este dispus să pună în practică şi alte măsuri, în afară de cele politice (aceasta fiind practic o aluzie voalată la introducerea legii marţiale).

Reuniunea de la Moscova a continuat cu exprimarea opiniilor celorlalţi conducători ai partidelor comuniste din statele membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia. Au luat cuvântul, pe rând, Todor Jivkov, Gustav Husák, Erich Honecker, Nicolae Ceauşescu, János Kádár şi Leonid Ilici Brejnev.

În timp ce unii au criticat conducerea P.M.U.P. (Nicolae Ceauşescu fiind foarte dur atunci când s-a referit la dezvoltarea unui sector particular în economia poloneză), Leonid Ilici Brejnev s-a pronunţat împotriva recunoaşterii publice a greşelilor săvârşite de liderii partidelor comuniste. „Este inadmisibil – preciza Brejnev – ca, sub pretextul învinuirii unor persoane, partidul să fie ţap ispăşitor pentru toate aceste greşeli din trecut şi în felul acesta să fie denigrat sistemul ca atare”. Conducătorul sovietic şi-a exprimat încrederea în rezolvarea crizei prin mijloace politice, dar îi îndemna pe comuniştii polonezi să aplice măsuri extraordinare împotriva adversarilor (instituind legea marţială) şi să utilizeze armata şi forţele de securitate pentru supravegherea căilor de comunicaţii, astfel încât trupele sovietice aflate în Republica Democrată Germană să nu fie izolate.

Ipoteza noastră cu privire la o posibilă legătură între criza poloneză şi măsura adoptată la Bucureşti împotriva lui Constantin Pârvulescu, la 16 decembrie 1980, a rămas la acest stadiu deoarece nu am găsit documente suplimentare care să o confirme sau să o infirme. Un lucru este însă cert: în cursul reuniunii de la Moscova, Nicolae Ceauşescu a înţeles faptul că omologii săi din Polonia (pe rând: Władysław Gomułka, Edward Gierek şi Stanisław Kania) au greşit în momentul în care au permis să fie criticaţi în interiorul partidului lor. În consecinţă, liderul român nu trebuia să repete greşelile conducătorilor polonezi dacă dorea să se menţină la putere, iar orice formă de opoziţie la adresa regimului său trebuia să fie înăbuşită rapid, inclusiv prin înlăturarea din partid a unor „ilegalişti”, aşa cum era Constantin Pârvulescu.

O altă idee principală care poate să fie formulată are ca subiect similitudinea dintre criza economică din Polonia şi cea din România, de la sfârşitul anului 1980. Pe fondul acelei crize au fost adoptate măsuri de raţionalizare a vânzărilor de produse alimentare de bază pe pieţele interne ale celor două state. La 16 decembrie 1980, în şedinţa Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R., Nicolae Ceauşescu şi-a prezentat pe larg ideile privind modul în care românii trebuiau să înţeleagă raţionalizarea pe care liderul comunist a impus-o începând din anul 1981 – cetăţenii fiind consideraţi în cele din urmă vinovaţi pentru faptul că îşi permiteau să consume mai mult la un moment dat.

Totodată, se cuvine să precizăm faptul că preţurile se modificau şi în perioada istorică la care ne referim, de obicei în sensul creşterii lor. Se pot pune astfel sub semnul întrebării dogma comunistă privind stabilitatea preţurilor în statele socialiste şi obiectivele luptei permanente desfăşurate de ideologii comunişti împotriva societăţilor bazate pe economia de piaţă, în care au loc schimbări frecvente de preţuri. De exemplu, chiar în şedinţa pe care am menţionat-o, membrii Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R. au aprobat „creşterea cu încă 675 milioane lei a prevederilor privind preţurile de contractare şi de producţie reaşezate din agricultură, ca urmare a finalizării lucrărilor de actualizare a preţurilor pe fiecare categorie de produse, îndeosebi a celor din sectorul zootehnic”. Această frază dezvăluie o realitate simplă şi greu de contestat în mod onest: preţul produselor alimentare vândute cetăţenilor din România trebuia să crească începând din luna ianuarie 1981, în special în cazul produselor obţinute în sectorul zootehnic (ouă, carne, mezeluri, lapte, brânză, unt etc.).

În acelaşi timp, un preţ mai mare de contractare al acelor produse pe piaţa internă a României determina o schimbare la nivelul preţurilor cu care acestea puteau să fie vândute în străinătate, în special în statele din Occident (Germania, Franţa, Italia etc.). O creştere a preţului produselor alimentare româneşti pe pieţele externe reducea posibilităţile de vânzare a acestora din cauza competiţiei reale care exista cu produsele provenite din alte state pe pieţele respective. Drept urmare, Nicolae Ceauşescu putea să observe o diminuare treptată a veniturilor în valută forte ale României şi acesta a fost unul dintre motivele pentru care, după o săptămână, a criticat dur intenţia autorităţilor de la Moscova de a obţine investiţii româneşti în valută forte (utilaje occidentale cumpărate de autorităţile de la Bucureşti pentru a fi trimise în U.R.S.S.) în scopul „menţinerii, pe anii 1981-1990, a livrărilor tradiţionale de materii prime feroase” sovietice pentru uzinele şi combinatele siderurgice din România.

Rezultatul final obţinut prin raţionalizarea gândită şi impusă de Nicolae Ceauşescu a fost răspândirea penuriei de produse alimentare în toată ţară, într-un mod mai mult sau mai puţin uniform. Drept urmare, când tovarăşul Bulă a intrat într-un magazin şi a început să comenteze „Iar n-aveţi lapte, brânză şi unt. Cum se poate aşa ceva?”, un vânzător i-a răspuns calm: „Tovarăşul Bulă, greşiţi. Aici n-avem carne. Lapte, brânză şi unt nu sunt la magazinul de vis-a-vis”.

Incidentul care l-a avut ca protagonist pe Constantin Pârvulescu la 23 noiembrie 1979, în ultima zi a Congresului al XII-lea al P.C.R.

Constantin Pârvulescu: Tovarăşe preşedinte! … Rog să mi se dea cuvântul … Am fost înscris pe listă … din prima zi …

Constantin Dăscălescu: Tovarăşe Pârvulescu, nu aţi fost la mine înscris, aici. Poate, ’o-ţi fi dat la Secretariat, dar Congresul a aprobat … Congresul a aprobat …

Elena Ceauşescu: A aprobat … a aprobat …

Constantin Pârvulescu: Nu îmi trebuie aprobarea ca să fac o declaraţie.

Nicolae Ceauşescu: Da, da, dă-i cuvântul …

Constantin Dăscălescu: Are cuvântul tovarăşul Constantin Pârvulescu! Citeste continuarea pe Contributors.ro

ARHIVĂ COMENTARII
INTERVIURILE HotNews.ro