So I laughed at life to tie me down

Am moștenit ochi verzi și bucle. Mă întreb dacă am moștenit și felul părinților mei de a se iubi. 

Mama și tata erau foarte tineri când s‑au întâlnit pentru prima dată, într‑o tabără de vară la munte. S‑au îndrăgostit dansând pe o piesă lentă, “Spanish Heart”, înconjurați de o mână de prieteni amețiți de alcool, care se bălăngăneau pe ritmul muzicii. Ei știau să danseze, mi‑au spus, și mi‑au confirmat‑o ulterior de sute de ori – la petreceri sau pe gazonul din curte în serile de vară. Câtă vreme dansau, mi se părea că eram bine. Așa măsuram eu fericirea în familia noastră. 

Ea era o tânără învățătoare din Iași, proaspăt absolventă a liceului pedagogic, cu bucle mari și ochi căprui. El era student la Sibiu, pe drumul spre a deveni inginer; un brunet cu ochi verzi și suflet de rebel. La 410 km distanță, au continuat să‑și scrie scrisori cu versuri de Nichita Stănescu – versiunea lor de sexting, probabil. Mama, inteligentă și sensibilă, nu neapărat inocentă; tata, un derbedeu ambițios – așa mi‑au povestit că erau atunci, „la început”. 

În‑ce‑pu‑tul. Un concept care mă neliniștește teribil. Nu aș fi un negustor de începuturi prea bun, nici măcar de roman, cum zice Vișniec, dar cred că aș fi putut fi un negustor bun de sfârșituri sau, poate chiar mai bine, un negustor de reluări de la capăt. Totuși, mi‑aș fi dorit să‑i fi văzut atunci, „la început”; fragili, rătăciți, visători. Să mă transform, kafkian, într‑un ac de pick‑up vechi în prima lor garsonieră, mobilată second‑hand, în care și‑au început viața împreună. Doar puțin, cât să‑i văd când erau „bine”. Să‑i cunosc în ipostazele pe care doar mi le‑au povestit, ei sau alții, deși probabil că prea‑mi imaginez eu totul ca într‑o fotografie de Robert Doisneau.

Poate traumele nerezolvate, poate concepțiile greșite despre devotament, poate o incapacitate de a comunica, poate prea multă dragoste. Ceva trebuie să fi fost, pentru că, nu la mult timp după ce m‑am născut, cei doi dansatori cu inimi spaniole și‑au pierdut echilibrul. 

Pe principiul “Ceci n’est pas une pipe”, aceasta nu este o poveste de iubire și nici măcar nu știu dacă e a mea. Sau poate că este și, într‑un fel, vorbește despre dilemele mele legate de iubire și într‑o mai mare măsură despre cum s‑au sedimentat.

Nu știu în ce măsură au fost fericiți cu alegerea de a rămâne împreună după ce m‑am născut, deși de când pot eu să‑mi aduc aminte, certurile erau lungi, dese și vorbeau întruna despre despărțire. Mama iubea prea mult, tata nu știa niciodată cât de mult ar fi fost suficient. Era clar că n‑avea cum să meargă, nu? Nu mi‑a luat mult să‑mi dau seama când au pierdut definitiv ritmul. Diagnosticul de depresie al mamei mă convinsese de asta; ba mai mult, îmi dădea toate motivele să cred că tata era cauza, ca și când cineva te poate face să te simți mai mizerabil decât poți tu însuți.

Mă întrebam cum o femeie ca ea – frumoasă, inteligentă și bună – putea ajunge să se simtă așa. Mă protejase toată viața, iar acum nu reușea să se protejeze pe ea însăși.

Ne mutaserăm de câteva săptămâni în apartamentul unei colege de la școala la care preda, după o ceartă de‑ale lor, și ne simțeam stinghere în spațiul acela în care nu ne puteam găsi locul. Îmi amintesc clar vocea abia mai mult decât o șoaptă a colegei ei, când m‑am întors de la școală și mi‑a spus că „s‑a întâmplat ceva cu mama”. În‑tâm‑plat, ca și când fusese un accident. Îmi amintesc cum îmi tremurau mâinile când l‑am sunat pe tata și mirosul din sala de așteptare de la psihiatrie și cum am obosit să‑mi țin genunchii strânși la piept, în timp ce el mergea dintr‑un capăt în altul al holului — un mers haotic, care părea că spune multe despre vină și iubire, dar urma să rămână imposibil de descifrat.

Am blamat, pe rând, toți adulții din jurul mamei. Credeam că  ar fi putut face mai mult ca să fie din nou fericită, pentru că eu — realizasem — nu puteam fi suficientă. Mă simțeam aproape vinovată să‑l iubesc pe tata și mă certam cu mine pentru fiecare sentiment care nu se potrivea cu povestea despre „cine e de vină”. Deși era dur cu mine și nu ne înțelegeam în multe privințe — era obositor de perfecționist — știam că ține la familia noastră și la stabilitatea ei, chiar dacă, în realitate, contribuise mult la fragilitatea ei. Era tot tata, omul care mă învățase să trag trei guri de aer în piept înainte de orice test, care‑mi vorbea despre dreptate socială și alături de care ascultam Bob Marley până târziu. Dar era și omul care îi frânsese mamei inima iar și iar. 

Asta am înțeles cel mai devreme despre iubire: cât de ușor pot coabita în piept devotamentul și trădarea, recunoștința și dezamăgirea, salvarea și ruina. Asta m‑a șocat.

Citește continuarea pe platforma editorială UNFINISHED LOVE STORIES.

Acest text face parte din proiectul UNFINISHED LOVE STORIES – o platformă editorială ce publică povești reale despre iubire în sens larg. În fiecare duminică dimineață, vei putea citi pe Hotnews.ro și pe unfinishedlove.ro o nouă poveste ce dă iubirii o nouă valență. Dacă ai și tu o întâmplare adevărată, unică și imperfectă, care explorează universul relațiilor contemporane, trimite-o către echipa editorială.

Articol scris de Ioana Diaconescu 

Parteneriat media